miercuri

Despre jurnalul lunui Om Ratat

V-am mintit inca de la inceput sau mai bine zis am omis acest "detaliu". Am sa va spun cum a pornit toata povestea din Jurnalul unui om ratat. Prima data a fost vorba de ea. Caci ce poveste e demna de atentie daca cele mai ascunse dorinte nu sunt animate de dragoste? Credeam ca lipsa ei e sursa nefericirii mele. Credeam ca o pot face responsaibila pentru toate neimplinirile mele. Credeam ca dragostea trebuie sa mi se dea. Vroiam ca ea sa sufere pentru asta, dar nu stiam ca de fapt eu eram cel care se biciuia. Apoi pe parcurs ce inaintam imaginea ei devenea tot mai confuza si ma apropiam de adancurile obscure ale sufletului. Am inteles atunci ca dorintele mele, instinctele si chiar ceea ce numeam eu dragoste aveau radacini mult mai adanci. Cu lampa in mana, la inceput timid, am inaintat tot mai mult in pestera sufletului meu. Am gasit atunci comori ingropate, imagini ale copilariei, chiar si pe Iisus rastignit pe cruce, dar am gasit si cutii de conserva ruginite, pet-uri aruncate peste tot, haine invechite, paine mucegaita. Imaginea ei s-a micsorat ca eu sa cresc. M-a condus spre drumul regasirii si al implinirii prin ceea ce poate oferi un om, nu prin ceea ce poate primi.

Caci nimic nu se compara cu dragostea care se jertfeste, care iarta si care trece mai departe pe suprafata apei. Pentru ca nici o carte nu-si merita numele daca nu-si recucereste dragostea, dragostea de viata, de sine, de lume, dragostea de caini si de pisici. Da, asa a inceput totul dragii mei, ca o ploaie acida ca abia toamna sa devina vis de vara. Unii oameni au inteles in manifestarea libertatii zborul pasarii inaripate, au inchis ochii si au intins mainile in bataia vantului. Libertatea adevarata nu vine decat atunci cand devi indulgent cu tine insuti, cand incetezi sa iti mai dai termene. Asta inseamna sa te ratezi, sa fii liber cu adevarat. Si cred ca am reusit de aceea am decis sa inchei acest jurnal, nu si povestea vietii mele (sau acest blog) care va fi una scrisa pe frunze, pe frunte crestata cu fiecare zambet sau in inimile in care m-am inchis. Sunt liber pentru ca am urcat muntele in genunchi cand as fi putut sa iau telefericul. Dar imaginea care mi se deschide acum in fata ochilor nu ar mai fi fost asa de frumoasa, nu ar mai fi avut nostalgia paradisului si nici semnificatia pe care i-o atribui azi.

Am apelat la pathos cu riscul de a deveni patetic, pentru ca el exprima focul si ardoarea tineretii, un foc de paie puternic, dar care arde repede. Am uzat uneori de imagini frumoase nestiind ca le tocesc, de metafore prea incarcate sub rodul lor, dar singurul adevar este omul, iar omul este insasi stilul. Sfarsesc acum prin a va iubi pentru ca v-ati lasat induiosati de ceea ce iubeam si pentru ca inainte de a ma rata in definitiv, mi-ati acordat indulgente. Nu ma dezic astfel de nimic din ceea ce am fost, pentru ca imaginea labirintului nu capata sens decat vazuta de sus. Nu am reusit sa impac contrariile pentru ca ar fi insemnat sa devin o leguma. Ma bucur de vant fara sa fiu invidios pe zborul pasarilor. Lumea asta e atat de perfecta, atat de complexa, gandindu-ma ca orice suferinta e desavarsita. Durearea e atat de concrata incat nu putem sa nu recunoastem adevarul carnii si adevarul spiritului. Cum la fel de concrete sunt bucuriile noastre efemere. Concrete prin urmele pe care le lasa pe cer si in inimile noastre. Nimic nu-i lipseste omului ce cauta, iar aceasta catuare nu e in zadar. Cautarea e insasi scopul vietii. Acum mai mult ca ieri, iubesc pentru ca nu cred decat in sarutul care ne ucide, imbratisarea care ne desparte, distanta care ne leaga. Am vrut sa scap de ea, am vrut sa o urasc, dar am sfarsit prin a o iubi si mai mult. Iata cu adevarat un om liber si fara viclesug. Iubesc pentru ca sunt facut sa fiu iubire, Dumnezeu e Tatal meu.

Ce este omul ca sa te gandesti la el?

In drumul meu intors din Bucuresti inspre Pitesti, mergea un om fara maini si fara picioare, doar cu 3 degete facute special pentru manerul unui pistol. Si va intrebati oare cum mergea? Ei bine, mergea cu autobuz. In fata mea soferul. Din cand in cand un calator se ridica, facea un semn si cobora cand casa unde locuia se-apropia. Si tot asa au coborat rand pe rand toti din autobuz pana am ramas eu cu omul fara maini si fara picioare. Mi-a povestit cum intr-o seara a fost rapit si obligat sa cerseasca. Dar dupa un an de calatorii prin asta Lume, s-a gandit sa anunte politia. Dupa un schimb de focuri ca in filme, omul a scapat, fiind excortat la acest autobuz. Nu prea mi-a venit sa cred, dar omul fara maini si fara picioare invoca cuvantul soferului. Politia chiar l-a adus in accest autobuz. Altfel cum se urca singur treptele, cum se punea singur pe scaun?

In sfarsit am ajuns in autogara, iar omul m-a rugat sa chem pe cineva ca sa il coboare, el fiind, evident, fara maini si fara picioare. Autobuzul oprise chiar langa un grup de oameni ce isi luau cafeaua din picioare, dar nimeni nu s-a deranjat sa il ajute, toti sorbind cu pofta din pocale. Atunci, pentru ca n-as fi vrut sa fac un gest care nu-mi apartine, omul lasandu-mi singura varianta valabila, l-am luat in brate. Nu vroiam sa ma simt mai bun decat sunt pentru ca asta m-ar fi jignit enorm. Ei bine, tocmai de-aici incepe povestea. Omul se tinea de mine ca un copil, cu cioturile lui de maini. Am stat asa cu el in brate pentru ca nu stiam unde sa il las si ne-am plimbat in vazul tuturor. Unde pot lasa un ciot de om? am intrebat eu un trecator. Ce sa fac cu el? De ce imi dati acest ciot de om sa il car? Si de ce va prefaceti ca nu vedeti?


Am simtit o repulsie fata de gestul meu care nu se numea nici sila si nici mila. Un ciot de om care se tinea de umerii mei cu gatul si cu barbia, care ma imbratisa cu coastele si care isi punea toate speranta in pasii mei tari, numai ca sa nu-l scap din maini. Un copil cu mustata. L-am lasat pe o banca si mi-am indreptat hainele sifonate. Si repulsia mea nu se indrepta spre acest om care pe drept cuvant, era nenorocit. Repulsia mea se intorcea impotriva faptului ca dintr-o meschinarie absurda nu l-as fi eliberat cu nici un chip de sub povara lui. Si ce s-ar face lumea fara cersetorii ei? Cine ar mai salva un biet nenorocit?

Nu vreau sa-ti aflu povestea pentru ca nu cred decat in dramele care nu se pot spune. Nu cred decat in imbratisarea care ne desparte inainte de a pleca mai departe. Nu cred decat in faptul ca te las in soare, iar tu iti vei linge in continuare ranile, iti vei bandaja cioturile. Caci asta inseamna sa calatoresti, sa treci din bratele altuia in alte brate mai incapatoare, mereu altele si totusi aceleasi.