Mama aducea tot felul de obiecte neinsemnate acasa, toate “gunoaiele” ce le gasea, toate “trancanaiele”, toate pisicile raioase. Ii spuneam cu ochiul meu minimalist: mama, nu iti lega inima de gunoaie pe care altii le arunca. Sunt niste flori de plastic, sunt kitsch. Nu mai cauta in tomberoane dupa flori. Ai o gradina intreaga acasa. Uite ce piatra frumoasa am gasit, imi arata ea mie (crezand ca eu care am ochi de artist trebuia sa o apreciez). Mama, nu vezi, e un bolovan... Sa te duci la mare sa vezi cate pietre din astea gasesti...Nu ma credea, si o punea pe noptiera, pentru ca ea iubea mai mult ca mine, iubea mai mult chiar si decat tine,  iubea si flori, si pietre, si morminte.

Omenii care nu isi leaga inima de lucururi trec prin viata ca gasca prin apa. Nu se lipeste nimic de ei. Am crezut ca sunt un om liber pentru ca nu depind de lucruri. Dar de fapt eram un om saracit de semnificatia lor... Caci am vazut cum Dumnezeu supune omul la munci grele si inutile, iar asta e o forma de a sarbatori o zi din sapte. Fie ca bei fie ca mananci, sa faci totul spre gloria Lui. Pentru ca de mult a gasit El placere in ceea ce faci tu.

Lucrurile dragi sunt ca Sfanta Vinere. Nu te opresc din drum, dar iti ies de mai multe ori in cale. Lucrurile dragi sunt ca ochii unui cersetor ce-ti iese in intampinare, te fixeaza din priviri cand inghiti, asemeni unei feline, sunt ochi flamanzi, induiosatori. Sunt ca vorbele de duh spuse de parinte in pragul casei. Nu te pot opri... pentru ca esti un om mare de-acum... dar te pot face sa plangi. Lucrurile dragi sunt ca un ghimpe-n coasta.

Mama, plec in America...

As ramane acasa, dar a venit toamna, iar dupa orice toamna urmeaza o iarna. Incepe scoala. Vin ploile. Dimineata se trezesc elevii somnorosi, oamenii mari isi cumpara batoane de la magazinul de pe colt, asta inainte sa iasa tura de noapte. Tu stai la gura sobei si arzi lemne inutil. Te intreaba lumea ce faci, cu ce te ocupi, ce ai terminat, unde lucrezi, ce stii sa faci, cati ani ai, pe unde ai mai fost, cu ce te ocupi, si incerci sa-i eviti... As ramane acasa cu mam'mare si cu pisicile, dar vin cei care nu ma lasa in pace sa imi aduca aminte de ambitii vechi. Vin cei cu zambetul impachetat sa imi aduca aminte ca au investit in mine incredere, sperante, vise marete, realizari. Cei care au pariat pe mine, si nu vor sa le insel asteptarile. Cei care nu ma lasa sa ma ratez. Vin ei si imi spun cat de frumoasa e viata lor, si imi dau diferite exemple din diferite carti psihologice.

Mama pleaca departe ca sa ne trimita scrisori. E singurul mod de a se apropia de inimile noastre introvertite. Si nu orice distanta ne desparte, sunt distante care ne apropie, care ne leaga si mai mult inimile.  Cand ii stiu pe-ai mei aproape, ma pot inchide singur in camera, si atunci linistea se adanceste. Poate o sa ma intorc peste ani, o sa imi cumpar niste stupi si o sa ma opresc in lanul de rapita, apoi o sa ma duc la floarea-soarelui, o sa ma intorc acasa la salcam iar spre toamna o sa las albinele sa culeaga miere de mana. Atunci o sa am suficient timp pentru carti, o sa imi satisfac setea nomada, si o sa ma intorc vesel la femeie acasa. Dar pana atunci plec ca sa nu mai aud de voi. Pentru ca ma obositi. Numai intr-o baie de oameni imi dau seama cat de singur sunt, si atunci singuratatea devine insuportabila.

In cele mai banale vorbe se afla deghizata dragostea. Mai stiu ca dupa cele mai crancene ceturi apare linistea, palma care sa te mangaie. Intuiesc in spatele urii dintre parinti si copiii, dorinta nemarturisita dupa afectiune. Niciodata nu ne pricepem la cuvinte, de aceea ne codificam bine sentimentele in vorbarii, in filozofii si in psihologii inutile. Ma obosesc oamenii care vorbesc prea mult. Pentru ca nu cred decat in spiritul conversatiilor, nu si in ceea ce spunem. Nu cred decat in melodia pusa pe cuvinte. Nu cred decat in nota dominanta, gustul, mirosul, sentimentul cu care ramanem dupa o discutie. Iar daca voi nu ma intelegeti, nu-i nimeni de vina, pentru ca eu ma adresez in mod nemijlocit inimii. Nu vreau decat sa sugerez, nicidecum sa numesc. Asadar, niciodata nu o sa intelegeti de ce plec daca voi insiva nu ati fost constransi sa parcurgeti acest drum al devenirii...

Chestii livresti...

Blaga, mut ca o lebada, in patria sa zapada fapturii tine loc de cuvant. Nichita Stanescu, facut sa il domine neintregul, zeita fara brate, zeul fara glezene, copacii fara trunchiuri, iarba fara verde slalom de alb prin vericale bezene. Femeie scumpa si ispita moale, povoara acum cand vie te-am pierdut, de ce te-o fi zamislind din lut , si nu-ti lasa pamantul pentru oale?- Batranul Arghezi. George Bacovia, intr-o gradina publica, tacuta, e vant si orice speranta e pierduta, dormea intors amorul meu de plumb si flori de plumb, sta singur in cavou si era vant si scartiau coroanele de plumb. Iti inchin un imn tie, Ilarie Voronca, nu mai vanam ursul sur prin muntii Americii, bratele noastre nu mai sangere paduri salbatice, ne operam visele, ca intestinele, singuri ne inchidem in mucegaiul birourilor. Iata-l pe Gellu Naum, fost pe vremuri calator, sa retinem cel putin faptul ca nu-i pinguin, langa el e Urmuz, cel mai cum se cade Leu, cantaret la clarinet si...din cand in cand, poiet. Spun tatei ca mi-e sete si imi face semn ca pot sa beau, ma simt legat de vietatea ce-a murit la ceas oprit de lege si de datini...de Nicolae si de Labis. Iarna cu tine, tii tu minte Ana-Beliii, cum iti citeam Mircea Cartarescu in statia lui 31 Liana Falacii. Iarna cu tine, ah, Ana-Beliii, cand dupa hectare de Cismegiu te duruse picioarilii si te fofilai si jucai teatru si n-ai vrut sa urci cu mine o clipa la amfiteatru ca sa vorbesc un moment cu Buduca pretextand ca e tarziu si te cearta mamuca. O...Noi cei care suntem ingrozitori de mari, care n-am mai cazut pe gheata dintre cele doua razboaie mondiale, noi cei ingrozitori de mari simtim cateodata cum ne lipsesc poeziile lui Marin Sorescu. O...cat ne lipsesc uneori poeziile dar nu putem nici macar sa fim tristi din cauza asta si sa plangem din tot sufletul. Tinandu-ne cu mana de piciorul scaunului pentru ca noi suntem niste oameni mari si nu este nimeni mai mare care sa ne mangaie. Iar te-ai cufundat in stele, si in nori, si in ceruri 'nalte, Luceafar al diminetii, in zadar rauri in soare gramadesti 'n a ta gandire, noi ramanem la toate rece, cine poate sa te-asculte?