Hotarul

Sunt mai aproape de Om decât de Leviatan. Mult prea diferențiat de șina spinării. Ma pot identifica pana la narcisism cu voința, puterea, obiectul, idea sau gandul. Numai intr-o iluzie totul este atât de real. Ca teama și anxietatea. Ca dimineața in care lătratul tine locul unei amintiri. 

Un guru îmi vinde pastile de adormit luciditatea (numai animalul trăiește in imediat). Un profet își trăiește nebunia din plin. Un politician ma amenință cu realitate. Și pastila amorțește suferinta, și profetul își strânge adepții in pustiu, și locul politicianului este luat de alta realitate. Și toți numesc asta dragoste. 

Eu stau și privesc pictura lui Velasquez, Isus răstignit. Învăț cum sa fiu Om privind la șarpele înălțat de Moise. Suspendat între cer și pământ. Adică nici fiara nici zeu. Căci Moise a răstignit animalul primordial. Impulsul cel mai violent, voința. Ca valurile ma sparg de orice credința tare. 

Stau de veghe pana adorm ca o santinela in picioare. Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte. Așa va fi și dimineața când se ridica omul, ca ceata de pe camp. Pe hotar, unde totul se întâmpla... Unde pot sa cunosc invidia și teama, dragostea și ura, fericirile sub ceruri de vara și presimțirile de la mijlocul zilei când presiunea se schimba, când îngerul tulbura apele, când trece sfântul duh printre frunzele copacilor. E datoria mea sa fiu om, duh, pământ.