Ce este omul ca sa te gandesti la el?

In drumul meu intors din Bucuresti inspre Pitesti, mergea un om fara maini si fara picioare, doar cu 3 degete facute special pentru manerul unui pistol. Si va intrebati oare cum mergea? Ei bine, mergea cu autobuz. In fata mea soferul. Din cand in cand un calator se ridica, facea un semn si cobora cand casa unde locuia se-apropia. Si tot asa au coborat rand pe rand toti din autobuz pana am ramas eu cu omul fara maini si fara picioare. Mi-a povestit cum intr-o seara a fost rapit si obligat sa cerseasca. Dar dupa un an de calatorii prin asta Lume, s-a gandit sa anunte politia. Dupa un schimb de focuri ca in filme, omul a scapat, fiind excortat la acest autobuz. Nu prea mi-a venit sa cred, dar omul fara maini si fara picioare invoca cuvantul soferului. Politia chiar l-a adus in accest autobuz. Altfel cum se urca singur treptele, cum se punea singur pe scaun?

In sfarsit am ajuns in autogara, iar omul m-a rugat sa chem pe cineva ca sa il coboare, el fiind, evident, fara maini si fara picioare. Autobuzul oprise chiar langa un grup de oameni ce isi luau cafeaua din picioare, dar nimeni nu s-a deranjat sa il ajute, toti sorbind cu pofta din pocale. Atunci, pentru ca n-as fi vrut sa fac un gest care nu-mi apartine, omul lasandu-mi singura varianta valabila, l-am luat in brate. Nu vroiam sa ma simt mai bun decat sunt pentru ca asta m-ar fi jignit enorm. Ei bine, tocmai de-aici incepe povestea. Omul se tinea de mine ca un copil, cu cioturile lui de maini. Am stat asa cu el in brate pentru ca nu stiam unde sa il las si ne-am plimbat in vazul tuturor. Unde pot lasa un ciot de om? am intrebat eu un trecator. Ce sa fac cu el? De ce imi dati acest ciot de om sa il car? Si de ce va prefaceti ca nu vedeti?


Am simtit o repulsie fata de gestul meu care nu se numea nici sila si nici mila. Un ciot de om care se tinea de umerii mei cu gatul si cu barbia, care ma imbratisa cu coastele si care isi punea toate speranta in pasii mei tari, numai ca sa nu-l scap din maini. Un copil cu mustata. L-am lasat pe o banca si mi-am indreptat hainele sifonate. Si repulsia mea nu se indrepta spre acest om care pe drept cuvant, era nenorocit. Repulsia mea se intorcea impotriva faptului ca dintr-o meschinarie absurda nu l-as fi eliberat cu nici un chip de sub povara lui. Si ce s-ar face lumea fara cersetorii ei? Cine ar mai salva un biet nenorocit?

Nu vreau sa-ti aflu povestea pentru ca nu cred decat in dramele care nu se pot spune. Nu cred decat in imbratisarea care ne desparte inainte de a pleca mai departe. Nu cred decat in faptul ca te las in soare, iar tu iti vei linge in continuare ranile, iti vei bandaja cioturile. Caci asta inseamna sa calatoresti, sa treci din bratele altuia in alte brate mai incapatoare, mereu altele si totusi aceleasi.