Mama aducea tot felul de obiecte neinsemnate acasa, toate “gunoaiele” ce le gasea, toate “trancanaiele”, toate pisicile raioase. Ii spuneam cu ochiul meu minimalist: mama, nu iti lega inima de gunoaie pe care altii le arunca. Sunt niste flori de plastic, sunt kitsch. Nu mai cauta in tomberoane dupa flori. Ai o gradina intreaga acasa. Uite ce piatra frumoasa am gasit, imi arata ea mie (crezand ca eu care am ochi de artist trebuia sa o apreciez). Mama, nu vezi, e un bolovan... Sa te duci la mare sa vezi cate pietre din astea gasesti...Nu ma credea, si o punea pe noptiera, pentru ca ea iubea mai mult ca mine, iubea mai mult chiar si decat tine, iubea si flori, si pietre, si morminte.
Poate ca fiecare lucru are un suflet, David, şi poate că mama ta îl simte...Iartă-mă pentru comentariul de la postarea precedentă, probabil că nu te-am înţeles.
RăspundețiȘtergereAcele lucruri erau nimic in raport cu infinitul si tot in comparatie cu neantul,ca si omul de altfel:)
RăspundețiȘtergeresilvia, daca ai stii cat de intelegator. Nu te-am certat. :)) Ms
RăspundețiȘtergerebadafly...ce e infinitul fara om? Nu cred ca erau nimicuri. Ce e spiritul fara carne? Nimic! iti zic eu...ce e suferinta fara durere? capriciu!
Eterna fascinatie... mama. Nu orice mama, mama ta.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereEu sincer cred ca ai nevoie de o femeie care sa imparta cu tine fascinatia pentru mama...si atunci...nu vor exista motive ...sa nu te ia :)
RăspundețiȘtergere