In lungul meu vis am intalnit
ceva demn de iubit.
O femeie care la fiecare ciclu,
de luna plina,
isi plangea ovulele moarte,
nefecundate.
Si le plangea cu atata dor
de mi se rupea inima.
Plangea o lume posibila si lipsita de real.
Imaginea asta m-a rascolit.
Multa vreme n-am putut dormi
de frica sa nu visez iar.
O femeie in care murea Lumea,
o Lume care inca nu era prinsa in context
o femeie care plangea padurile, florile, copiii
ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi.
Atunci am inteles
ca numai iubirea ma poate salva
de acest meta-limbaj.
Numai iubirea ma poate scoate
din tabloul lui Velasquez.
