hotarul

Radea, radea spre Soare. Ii juca sufletul pe perete ca dansul apei dintr-un ochi de pestera, dintr-o caldare. El nu era nici fulger, nici tunet, nici macar apa care stinge focul. El era o lumina de la o masina, la o ora tarzie.  O lumina ce trece prin camera, peste lucrurile prafuite de de-asupra sifonierului,  peste rafturile pline de carti, continua cu tabloul de pe zid si iese iar pe fereastra. Voluptatea este aici, in perdele, in dansul jucaus al apei, in glasul innabusit al pasarilor, in rasetele copiilor, aici unde totul se intampla. Pe hotar, la marginea intrebarilor, acolo unde timpul incepe sa fie si florile sa cugete nemurirea, se afla o cruce. Trecu dincolo… unde nu putea fi decat viata oarba, neimblanzita nici de frunzele copacilor care cad, nici de florile care mor strivite sub copitele cailor de lupta.