Mirosul ala de păcură cu care se imbimbau traversele din lemn de cale ferata în zilele toride de vara. Și eu, asezand pietre pe linie, puneam apoi urechea pe fierul încins sa aud cum vine trenul.
Era o plictiseala sinonimă cu veșnicia, cu câmpurile arse de Soare, cu verile secetoase și cu răcoarea de sub poduri. Hai Negruta, ii ziceam, hai la râu sa bei apa. Ca trenul asta nu mai vine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu