Mama buna, mama mica, mama scumpa...

Mama a crescut 12 copii. Si-a purtat crucea cum a stiut mai bine, crezand ca asta e menirea ei pe pamanat. Din pantecul ei ca din pamant ne-am tras seva si calciu si vitamina D3, de care are atata nevoie acum. Pentru ea, noi am fost ratiunea de a trai. A trecut prin numeroase necazuri. A dormit sub cerul liber atunci cand ne-a ars casa. A luat-o insa de la capat si a construit alta mai mare si mai frumoasa, ca un pod de piatra, o insula de pace, undeva la margine de padure. A sperat atunci cand doctorii nu-i mai acordau nici o sansa la viata. In ultimul stadiu de septicemie, cand nici perfuziile nu o mai puteau hrani, cand ii udam buzele cu apa, tata nu a incetat sa creada ca Dumnezeu o va face bine, cumparand chiar biletele pentru vacanta. Toti doctorii il compatimeau, crezand ca a innebunit, saracul om... Dar el le-a promis ca mama o sa se faca bine si ca vor pleca amandoi la Baile Herculane.

Mama se trezea in fiecare dimineata sa ne puna masa, impartea treburile de dupa zi la fiecare, iar seara ne citea povestiri la gura sobei. Imi placea sa stau in dreapta ei, cu nasu langa subsuara, sa-i simt mirosul trudei de dupa zi, acel miros de lapte fiert. Niciodata nu am dus lipsa de mancare sau de haine, ba din contra, eram mai privilegiati decat multi copii din generatia noastra. Mama era primitoare de oaspeti si nu era sambata sau duminica sa nu avem la masa in jur de 20 de persoane, uneori mai veneau si copiii vecinilor. Cand era timpul frumos ne duceam sa mancam pe deal, pentru ca in bucatarie nu aveam loc. Mancarea se inmultea ca prin minune intr-atat ca mai si ramanea. Pe langa asta, mai tinea in gazda si copii orfani. Pana si gastele o iubeau pe mama, cand ma intorceam de la izlaz cu ele, cand o vedeau inca de la 30 de metri, isi luau zborul si faceau mare galagie. Parca vroiau sa spune, eu am ajuns prima, ba eu am ajuns prima, iar atunci mama le rasplatea cu boabe de porumb din sort. Mare garagata! :)

Acum a ramas cu cele cinci pisici, ca orice bunica ce se respecta. Si le iubeste si le mangaie ca o nebuna. Parca ar vrea sa le spuna ca feciorii ei si-au luat zborul in tarile calde, ca nu a mai primit un telefon de la craciun, dar ea intelege, ca noi avem probleme noastre si avem lucruri extrem de importante de facut si proiecte mari cu viata noastra. Noi o sa devenim omeni MARI, cu doua trei facultati si pe oriunde vom trece vom face fapte marete. Poate ca am vrut prea repede sa ne facem oameni MARI, poate ca ne-am aruncat prea repede in bratele altor femei. Si dupa ce paradisul a fost pierdut in definitiv, incerca-vom in zadar sa il regasim.

Mama iubeste in mod patologic verdele. E culoarea ei preferata. Nu am vazut un om mai devotat, mai loial, mai indragostit de o culoare, oricare ar fi ea. Si nu imi explic aceasta "preferinta" dusa pana la absurd. Cand vede verde, ochii ii sclipesc asemeni unei feline inteligente, pulsul ii creste si nu mai vede nimic in jur decat dragostea ei pentru verde. Pe langa culoarea verde, iubeste rochiile cu buzunare. Daca o roche e verde si mai are si buzunare, atunci e cea mai frumoasa rochie din lume.

Aş vrea să pun o poveste pe toate momentele subiectului, dar amintirile mele curg ca diapozitivele unui film. Totul merge din amintire în amintire, totul se leagă de sensul ultimului cuvânt. Nu ai cum să nu sfârşeşti ceea ce ţi‒ai propus la început decât într‒o melancolie şi mărturisire continuă. Niciodată nu ştiu când deschid o pagină nouă ce se va întâmpla şi unde mă va purta. Mereu am visat, copil fiind, că voi scrie despre familie. Îmi ziceam în sine, lucrul ăsta îl voi păstra aşa cum e, îl voi povesti, e demn de împărtăşit. Sunt multe poveşti excepţionale, multe familii, şase miliarde de oameni, dar capitalul afectiv din care mă hrănesc niciodata nu îl voi epuiza. Toţi avem propria noastră poveste. Ideea nu e să mi‒o spun pe a mea, ci să vă regăsiţi în ea pe voi, copii uitaţi de timp şi vreme.

Poate că sunt lucruri pe care le‒aţi trăi, altfel nu‒mi explic cum aţi fi în asentimentul meu. Apriori? Mă îndoiesc... Mai degrabă incoştient. Trăim incoştient! Între trecut şi viitor, în această fundătură de timp ne aflăm noi. Azi e mâine, mâine nu va mai fi. În adolescenţă, când personalitatea mea era încă în formare, am încercat să mă cunosc mai bine. Nu am aflat nimic nou între timp. Abia acum mi‒am dat seama că niciodată nu voi ştii cine sunt, dacă nu mă uit la ce am fost. Cu privirea spre trecut, merg înainte. Ştiu cine sunt. Preţuiesc prezentul pentru că ştiu că el îmi va spune cine voi fi. Stau cu picioarele între aceste două luntre. Voi cădea definitiv din timp? Timpul există doar atunci cand îl conştientizezi? Copilăria e în afara timpului ? Timpul sunt eu ? Timpul trece sau eu trec prin timp? Copilăria e prezentul continuu trăit în fiecare zi la modul absolut, Paradisul Pierdut. Copilăria este mitul eternei reîntoarceri. Plină de simboluri şi semnificaţii, ar putea să explice originile noastre primordiale. O pierzi în momentul în care începi să o regreţi, iar ignoranţii nu au ce pierde.