La 20 de ani credeam ca omul e ceea ce gandeste. Acum insa am 23.Nu poti calatori prin Lume fara sa-i afli rostul. Caci dragostea le da pe toate. Ca un condamndat la moarte o iubesc pe aceasta femeie, caci n-am s-o mai vad niciodata. Charlotte din Vancouver. Atat de zambitoare si totusi sfioasa ca o caprioara. Ea se duce in Venetia, iar eu o lasa sa plece, caci a iubi inseamna a lasa omul sa treaca. Pentru ca atunci cand am pornit la drum, dar in directii opuse, fata din Metrou mi-a zambit larg. Si am inteles ca nu poti sa transformi dragostea in capcana. M-am pierdut cu sora-mea pe stradutele inguste din Firenze si am "imprumutat" pentru toti trei biciclete cu Mahmud, pe care, bineinteles ca le-am inapoiat peste doua saptamani. Luciana cu seninatatea ei, si o energie calabreza, de parca toata viata ar fi intins rufe colorate sus pe acoperisul plat al casei, atat de vesela incat iti lasa impresia ca in orice mahala din Calabria femeile poarta floricele la urechi si coronite de maslini pe cap. Am plecat mai departe cu aceeasi melodie , fara sa-mi pese unde ma duc, unde am sa dorm, ce-am sa mananc. Pentru ca in Milano am pus capul pe acel pantec, care ar fi putut sa-mi fie moramant, si parca m-am odihnit o vesnicie. Tremurul ei. Era pe atunci vremea cand fructele dadeau in copt. Nici o poteca spre inima ei, caci nimeni nu calcase iarba din poiana in picioare. M-am trezit din acest vis in avion. Caci ea avea parul blonda ca granele din baragan. Si m-a luat de mana ca sa trec cele 7 poduri peste Dunare, la Budapesta...si apoi am trecut granita. Ajuns in labirintul obscur, intr-o lumina difuza unde numai acele fiinte iti pot ghici in palma, m-am trezit aruncat in strada. Am plecat mai departe cu aceeasi melodie, caci cetatea Sighisoarei mi se deschidea in fata ochilor printre dealuri, mandra si semeta, ca o fata gata de nunta. Si inainte sa cobor, fata din tren mi-a dat o bomboana. Da, o bomboana. Doua zile si trei nopti m-am pierdut pe strazile inguste respirand aerul medieval, in care Dulcineea mi se arata de la balcon, si de fiecare data alegea o perna noua pe care sa cada cand ma vedea, asortand mereu culorile cu trena rochiei. Era frumoasa de nespus. Cand m-am trezit aveam scoici in buzunar, si alge in par, caci fost-am adus, pe semne, de un val la tarm. Ridica ochii spre cer, scria pe stanca din fata mea. Era ea, atata de alba, din spuma marii nascuta. Pentru ultima data, cand soarele iesea din mare, am dansat ca un nebun in fata lui Dumnezeu. Era prima zi, prima zi in care Elohim despartea apele de uscat, in care Marea se arata in toata splendoarea ei, iar pescarusii zburau razant cu valurile in strigate asurzitoare de catarge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu