Adolescentii...cine sa-i iubeasca ca sa-i inteleaga? Ma gandesc ca prima dezamagire va activa in ei toate refuzurile. Toate pacatele parintilor. Toate nedreptatile. Toate tristetile lumii. Ca abia apoi sa se nasca din nou. Daca persisti in tristete, n-ai sa o intelegi. Degeaba iti cauti starea interioara, atras de adancimi, daca nu cauti fericirea ta in afara. Degeaba iti vei pune diagnosticul, daca nu vei fi in stare sa iesi in afara Eului. In tine nu se afla nimic. Esti gol. Nimeni nu o sa te iubeasca pentru ceea ce esti. De-aceea, nu ma intreba de ce te iubesc. Te iubesc, poate, pentru ca esti ceva mai mult decat un "Eu" singular. Iti cunosc tristetile, dar nu pentru tristetile tale esti special si nici macar pentru bucuriile tale nu te iubesc. Caci eu le stiu efemere. Te iubesc pentru ca in tine am pus acea Iubire.
Cum vine asta, să-ţi iubeşti propria iubire ?!
RăspundețiȘtergereCine s-ar putea iluziona îndeajuns pentru a găsi în celălalt ceea ce zadarnic a căutat în sine ?
RăspundețiȘtergereCine s-ar putea iluziona îndeajuns pentru a găsi în celălalt ceea ce zadarnic a căutat în sine ? Să ne ofere oare căldura măruntaielor ceea ce întreg universul n-a ştiut să ne dea ? Şi totuşi iată temeiul acelei anomalii curente şi supranaturale : să rezolvi în doi - sau mai curînd să laşi în suspensie - toate enigmele; prin mijlocirea unei imposturi, să uiţi ficţiunea în care se scaldă viaţa; să umpli golul general cu un dublu gîngurit...
RăspundețiȘtergereNu intlegi cum vine.
RăspundețiȘtergereBa înţeleg. De multe ori îi atribuim celuilalt calităţi imaginare, spre care noi năzuim. Aşa se face că iubim în celălalt propriile idealuri.Mi s-a întîmplat chiar mie. Dar, spre a nu fi dezamăgiţi, înainte de a ne aprinde, poate ar fi mai bine să încercăm a-l cunoaşte, a-l accepta şi a-l iubi aşa cum este, cu bune şi cu rele (pentru că nimeni nu e perfect şi e bine aşa, fiindcă perfecţiunea e urîtă).
RăspundețiȘtergereNici acu nu intlegi. Poate ca nu-i nimic de inteles. Stiu insa ca nu te superi, de-aia iti si raspund. :)
RăspundețiȘtergereN-ai sa ajungi sa cunosti o persoana.
Defectele sunt prea putin importante.
Nu am pus iubire-de-sine.
Am pus linii de forta Divine.
Dar, nu lua "sfaturile" ca legi universale. Vezi si tu ce merge.
Eu iti spun ce merge la mine si ce ma face sa strig
du-ma fericire-n sus!
Sa stii ca in materie de Cioran am citit cam tot. :)
RăspundețiȘtergereStiu prea bine cum e sa bati cuie-n lemn si sa te doara.
Si mai stiu ca nu tuturora li s-a dat harul acesta.
Bine, poate că ai dreptate, eu sunt ceva mai terestră şi cred că poţi cunoaşte o persoană într-o anumită măsură. Dar asta cere ani mulţi şi răbdare. Şi bineînţeles iubire. Poţi s-o înţelegi pornind chiar de la tine. Iar dacă îţi va scăpa mereu printre degete, înseamnă că nu ţi-e menită. Acel ce iubeşte ar trebui să se lase cunoscut.
RăspundețiȘtergereNu mă îndoiesc că l-ai citit pe Cioran, dar pentru mine e un izvor nesecat. E atît de dens în idei şi nuanţe că e imposibil să nu găseşti mereu ceva nou la el. Pe lîngă toate e şi un excelent poet. De aceea m-am gîndit să-i dedic un blog.
Şi încă ceva, defectele sunt al naibii de importante, atît cele fizice, cît şi cele de caracter. Femeile urîte arareori ajung să fie iubite, iar beţivii sunt priviţi cu dezgust.
Oricum, îţi mulţumesc pentru lămuriri şi voi ţine seama de sfaturi.
La Rivera urîţenia era compensată prin talent. Iar a avea succes la femei nu are de-a face cu iubirea, cel puţin în accepţiunea mea.
RăspundețiȘtergereEu n-am nimic cu " monştrii", cred că au dreptul la fericire, ca oricare. Şi mai cred că pot iubi mult mai profund, tocmai pentru că sunt oarecum respinşi de ceilalţi. Setea lor de iubire e mult mai mare. Problema constă în atitudinea celorlalţi faţă de ei, a celor care nu au avut nenorocul să se nască "monştri".
Sigur că orice femeie poate fi frumoasă, mai ales în postura de mamă. Numai că frumuseţea unei femei "urîte" trebuie să fie descoperită, iar bărbaţii nu prea au ochi şi timp pentru asta.
Să înţelegi nu e prea puţin, majoritatea oamenilor trec prin viaţă fără să înţeleagă nimic, făcînd de ruşine numele de Om. Sigur că ne va scăpa mereu printre degete ceva, cunoaşterea e infinită, dar dacă ţinem palma mai strîns s-ar putea să rămînă în ea şi un bob strălucitor de cunoaştere.
E dragoste în lume !
Ah, cat de multe cuvinte pentru a spune nimic.
RăspundețiȘtergereIa vedeti aici, scurt si cuprinzator:
''Cand te iubesc am flori in varful degetelor''
http://www.youtube.com/watch?v=ZXWJNKkLOiM&feature=fvwrel
Da, bine zis RDR. Ne ascundem mereu in spatele vorbelor, fara sa putem spune ce e atat de simplu...Din pacate.
RăspundețiȘtergereAdor Demis Roussos.
P O V E S T E A D E V A R A T A
RăspundețiȘtergereAm căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.
Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.
Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.
Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.
Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.
M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.
Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.
- Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...
- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu... am şoptit în graba, eu... căutam iubirea...
- Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...
COSTACHE IOANID
PS 1.Iubirea este pentru cei puternici pentru ca si Dumnezeu iubind este puternic si unic.
2.Nu exista cineva care sa explice de ce iubeste, iubind.
Iubesc un OM nu pentru ceea ce este, pentru ca asa e scris in stele.Iar stelele
sunt desenate si stabilite de Dumnezeu.
Ioanid, frumoasa interventia ta. Mi-a placut poezia. Sunt prea de acord cu post scriptum 2.
RăspundețiȘtergereMultumesc frumos!
RăspundețiȘtergerePS Nu sunt Ioanid, dar imi place cum scrie si sufletul sau!
pup!
Atunci semneaza-te daca nu esti Ioanid.
RăspundețiȘtergereScuze pentru faptul ca nu m-am semnat!
RăspundețiȘtergereEu sunt...IUBIREA...din poveste...iar Dumnezeu este judecatorul meu!
O seara placuta!
hmmm. da. trebuie sa admit ca in luma asta mare sunt tot felu de oameni...
RăspundețiȘtergereBuna seara!
RăspundețiȘtergereM-ai amuzat! Chiar am zambit :)...si chiar am spus adevarul! Sincer!
pup!
Normal ca zambesti.
RăspundețiȘtergere