Autostrada. Fie ca te duce departe, fie ca te aduce acasa, e un fel de Cale Lactee. Fie ca te duce la ea, fie ca te indeparteaza de trecut, autostrada e un sentiment constant. Tu si calea. Tu si caderile. Tu si alunecarea. Si muzica. Si masina care de mult nu mai atinge asfaltul, in legnari de vals, pluteste ca luntrea lui Karon pe Styx. Si atunci toti solzii de pe ochi iti cad si vezi viata asa cum e, o cale spre cer. Nu exista contradictii aici. Povestea curge. Caci, de te revolti sau de iubesti, sentimentul va fi mai puternic decat umbrele pe care le arunci peste trecut. Nu vei intelege nimic din ce-a fost. Si atunci tot ce conteaza e povestea. E acest prezent continuu. E aceasta revelatie pe care o traiesti acum, pe autostrada, inchis in carapacea masinii tale, singur, tu cu tine insuti. Soarele in fata, caci spre Soare mergi. E un film frumos. Autostrada, ca final fericit. Autostrada, prelungirea unui vis...
