Frumusețea stătea în fata oglinzii. Nu ca să se privească. Ci ca să se pieptăne. Iar eu eram martorul acestui ritual. Eram lăsat să particip. Să văd fir cu fir cum se desfășoară misterul in față mea.
Frumusețea stătea față în față cu sine. Cobora ca o ceață peste puterea mea de înțelegere. O vedeam. Era putere. O putere care ar fi putut sa transforme pietrele în carne. O putere care ar fi putut sa mute munții. Și sa întunece Sori.
Prin parul ei lung, ea se revărsa peste Lume, când lumea dormea... Nimeni nu a cunoscut cu adevărat Frumosul. Eu am fost însă, lăsat să observ.
De-aia scriu. Căci am văzut. Dar nu știu exact ce anume. Fiindcă puterea ei nu stătea nici în par, nici în sâni, nici măcar în degetele prin care treceau șuvițele.
Era o apariție. Ceva care vine și te posedă. Un duh necunoscut nouă, oamenilor.
***
