Despre frustrare

david, 8 ani, copil frustrat.

In ultima perioada se vorbeste atat de mult despre frustrari, incat incep sa ma suspectez ca un ipohondru de toate bolile. Se pare ca prin acest cuvant-minune, lumea poate fi explicata. Frustrarea e sistemul de referinta al oricarui pseudo-psiholog, care incearca sa explice de ce asa si nu altcumva. Frustrarea a inlocuit orice paradigma, prin ea se explica totalitarismul, despotismul, se explica injuraturile, se explica razboiul intercurtural si rasismul, se explica sentimentalismul, se explica nevoia de a-ti tine un blog.

In ziua de azi, cine ia atitudine, e considerat un frustrar. Cine mai indrazneste sa spuna ca lucrurile stau si altcumva, este etichetat drept frustrat. Si in fata unui astfel de argument, nu argumentezi. Frustrarea e absoluta, evidenta, inalienabila, suverana. Chiar acum, pentru simplu fapt ca am indrznit s-o atac, sunt etichetat drept, FRUSTRAT! Exista o presiune psihologica pentru cei care, pe langa inteligenta speculativa, intligenta asta descurcareata, mai au si inteligenta emotionala. Eu unu, ma simt marginalizat, expulzat, pentru ca oricat am miza pe diversitate, oamenii sunt speriati de indivizi. Ei mereu au iesit la suprafata ca un ghimpe, au incomodat cu frustrarile si pretentiile lor. Se simte o discriminare, iar daca asta va naste o frustrare, ei bine, eu sunt primul frustrat. Intrebarea se pune, mai poate fi frustrat un om care isi recunoaste frustrarile?

Un om urat, daca ia atitudine impotriva unui om frumos(fizic), e considerat frustrat. Oricate argumente ar avea, in fata unei astfel de "evidente", nu ai castig de cauza. Adica, tu nu te uiti la tine? Unui om considerat "frustrat" i se opune argumentul ab hominem sau atacul la persoana. Pe ce se bazeaza ipoteza faptului ca el e frustrat, daca nu pe propria ta frustrare? Pentru ca astfel de lucruri nu ai cum se le testezi empiric, ci doar apatizand, sau prin revelarea ideolectului. Ce inseamna asta?adica incerci sa te pui in pielea celuilalt, si cand gasesti similaritati, te autoidentifici. Nu orice dezamagire inseamna obligatoriu frustrare.

Sa luam un exemplu de "frustrare": In urma examenului de capacitate, am fost admis la un profil real, matematica-informatica. Desi preferam un profil umanist, nu am avut media necesara, pentru ca in tot orasul era o singura clasa cu profil filologic din 6 licee. Deci, daca prin absurd, as contesta sistemul de admitere computerizat, sau sistemul de invatamant, as fi declarat drept "frustrat". Orice reforma e o frustrare. Adica cum, nu ai invatat suficient ca sa intri la aceasta clasa, si acum vii sa "schimbi tu ordinea lucrurilor"? Get a life!

In ce masura confundam lucrurile? Pentru ca si invidia, si ura, si agresiunea, si simpla opinie, acum sunt bagate in aceeasi oala pe care scrie, frustrare! Frustrare, frustrare, frustrare. Asta da frustrare si inversunare, sa repeti acest cuvant de atatea ori. Poate ca singura frustrare e ambitia. Copiii plang pentru ca sunt frustrari, adica privati de anumite obiecte. De cand sunt la facultatea asta am invatat sa nu fiu frustrat, ADICA sa nu mai am putetrea de a ma indigna de ceva. Si oarecum dreptatea au si ei pe undeva. Starea apolinica e lipsa oricarei frustrari. Ce te doare pe tine? Pai da, n-ar trebui sa ma doara, dar daca toti am gandi asa... Aceeasi intrebare mi-a pus-o un tigan cand am avertizat-o pe una ca tine ca ii fura portofelu. Da, ne-am pierdut putearea de a ne indigna, de a mai schimba ceva in lume. Si nu stiu de ce am convingerea ca frustrarea nu e decat scuza mediocritatilor de orice varsta.

Asadar, frustrarile pot fi ca o supapa pentru actul crator. Frustrat poate fi si un pictor cand arunca vopsea cu pensula pe un tablou la intamplare si apoi isi vede opera intr-un salon din Paris. Ramane insa de vazut cu ce sens utilizam in limbajul cotidian acest cuvant si in ce masura conotatiile lui sunt negative sau pozitive.

Badaflay spunea:"frustrarea e scuza mediocritatii", dar poate fi aplicata doar acum,in timpurile acestea. Pentru ca, privind in spate si vazand toti oamenii care au revolutionat ceva observam ca si aceia au avut anumite frustrari, precum o copilarie ratata, saracie etc. De acolo au aparut frustrariile, apoi ambitia si intr-un final scopul:reusita! Si e ingrijorator ca acei oameni au vrut sa faca ceva, au vrut sa depaseasca marea masa, pentru ei, iar apoi implicit si pentru ceilalti.

Dar acum nu pot sa-mi explic cum de oamenii nu mai reusesc sa revolutioneze ceva,sa bulverseze mentalitati, avand in vedere ca sunt si mai multe posibilitati decat erau la inceputuri. E un paradox...si ma pune mereu pe ganduri. Oare am degenerat atat de mult? Oare ne-a fost furata ambitia de prea multe ispite (cotidiene)?"

Edu Spunea: Frustrarea e in definitiv o emanatie a psihologiei, una din stiintele al carui rost nu l-am gasit niciodata si care nu conteneste sa ma scoata din sarite. Conceptul de frustrare nu stiu cat de real sau inventat este el, dar stiu sigur ca fara al am putea trai la fel de fericiti, sau nefericiti ca si inainte.

La fel de frumos se poate spune in loc de "frustrat": prost de bubuie, nemultumit, uracios, cusurgiu, gica-contra... ce vreau sa zic, e ca "frustrarea" e un bun exemplu a ceea ce observam peste tot, o simplificare catre anulare, paguboasa, a vocabularului, ideilor, optiunilor...Interesanta nota, m-a facut sa ma gandesc!