Despre jurnalul lunui Om Ratat

V-am mintit inca de la inceput sau mai bine zis am omis acest "detaliu". Am sa va spun cum a pornit toata povestea din Jurnalul unui om ratat. Prima data a fost vorba de ea. Caci ce poveste e demna de atentie daca cele mai ascunse dorinte nu sunt animate de dragoste? Credeam ca lipsa ei e sursa nefericirii mele. Credeam ca o pot face responsaibila pentru toate neimplinirile mele. Credeam ca dragostea trebuie sa mi se dea. Vroiam ca ea sa sufere pentru asta, dar nu stiam ca de fapt eu eram cel care se biciuia. Apoi pe parcurs ce inaintam imaginea ei devenea tot mai confuza si ma apropiam de adancurile obscure ale sufletului. Am inteles atunci ca dorintele mele, instinctele si chiar ceea ce numeam eu dragoste aveau radacini mult mai adanci. Cu lampa in mana, la inceput timid, am inaintat tot mai mult in pestera sufletului meu. Am gasit atunci comori ingropate, imagini ale copilariei, chiar si pe Iisus rastignit pe cruce, dar am gasit si cutii de conserva ruginite, pet-uri aruncate peste tot, haine invechite, paine mucegaita. Imaginea ei s-a micsorat ca eu sa cresc. M-a condus spre drumul regasirii si al implinirii prin ceea ce poate oferi un om, nu prin ceea ce poate primi.

Caci nimic nu se compara cu dragostea care se jertfeste, care iarta si care trece mai departe pe suprafata apei. Pentru ca nici o carte nu-si merita numele daca nu-si recucereste dragostea, dragostea de viata, de sine, de lume, dragostea de caini si de pisici. Da, asa a inceput totul dragii mei, ca o ploaie acida ca abia toamna sa devina vis de vara. Unii oameni au inteles in manifestarea libertatii zborul pasarii inaripate, au inchis ochii si au intins mainile in bataia vantului. Libertatea adevarata nu vine decat atunci cand devi indulgent cu tine insuti, cand incetezi sa iti mai dai termene. Asta inseamna sa te ratezi, sa fii liber cu adevarat. Si cred ca am reusit de aceea am decis sa inchei acest jurnal, nu si povestea vietii mele (sau acest blog) care va fi una scrisa pe frunze, pe frunte crestata cu fiecare zambet sau in inimile in care m-am inchis. Sunt liber pentru ca am urcat muntele in genunchi cand as fi putut sa iau telefericul. Dar imaginea care mi se deschide acum in fata ochilor nu ar mai fi fost asa de frumoasa, nu ar mai fi avut nostalgia paradisului si nici semnificatia pe care i-o atribui azi.

Am apelat la pathos cu riscul de a deveni patetic, pentru ca el exprima focul si ardoarea tineretii, un foc de paie puternic, dar care arde repede. Am uzat uneori de imagini frumoase nestiind ca le tocesc, de metafore prea incarcate sub rodul lor, dar singurul adevar este omul, iar omul este insasi stilul. Sfarsesc acum prin a va iubi pentru ca v-ati lasat induiosati de ceea ce iubeam si pentru ca inainte de a ma rata in definitiv, mi-ati acordat indulgente. Nu ma dezic astfel de nimic din ceea ce am fost, pentru ca imaginea labirintului nu capata sens decat vazuta de sus. Nu am reusit sa impac contrariile pentru ca ar fi insemnat sa devin o leguma. Ma bucur de vant fara sa fiu invidios pe zborul pasarilor. Lumea asta e atat de perfecta, atat de complexa, gandindu-ma ca orice suferinta e desavarsita. Durearea e atat de concrata incat nu putem sa nu recunoastem adevarul carnii si adevarul spiritului. Cum la fel de concrete sunt bucuriile noastre efemere. Concrete prin urmele pe care le lasa pe cer si in inimile noastre. Nimic nu-i lipseste omului ce cauta, iar aceasta catuare nu e in zadar. Cautarea e insasi scopul vietii. Acum mai mult ca ieri, iubesc pentru ca nu cred decat in sarutul care ne ucide, imbratisarea care ne desparte, distanta care ne leaga. Am vrut sa scap de ea, am vrut sa o urasc, dar am sfarsit prin a o iubi si mai mult. Iata cu adevarat un om liber si fara viclesug. Iubesc pentru ca sunt facut sa fiu iubire, Dumnezeu e Tatal meu.