Mama, plec in America...

As ramane acasa, dar a venit toamna, iar dupa orice toamna urmeaza o iarna. Incepe scoala. Vin ploile. Dimineata se trezesc elevii somnorosi, oamenii mari isi cumpara batoane de la magazinul de pe colt, asta inainte sa iasa tura de noapte. Tu stai la gura sobei si arzi lemne inutil. Te intreaba lumea ce faci, cu ce te ocupi, ce ai terminat, unde lucrezi, ce stii sa faci, cati ani ai, pe unde ai mai fost, cu ce te ocupi, si incerci sa-i eviti... As ramane acasa cu mam'mare si cu pisicile, dar vin cei care nu ma lasa in pace sa imi aduca aminte de ambitii vechi. Vin cei cu zambetul impachetat sa imi aduca aminte ca au investit in mine incredere, sperante, vise marete, realizari. Cei care au pariat pe mine, si nu vor sa le insel asteptarile. Cei care nu ma lasa sa ma ratez. Vin ei si imi spun cat de frumoasa e viata lor, si imi dau diferite exemple din diferite carti psihologice.

Mama pleaca departe ca sa ne trimita scrisori. E singurul mod de a se apropia de inimile noastre introvertite. Si nu orice distanta ne desparte, sunt distante care ne apropie, care ne leaga si mai mult inimile.  Cand ii stiu pe-ai mei aproape, ma pot inchide singur in camera, si atunci linistea se adanceste. Poate o sa ma intorc peste ani, o sa imi cumpar niste stupi si o sa ma opresc in lanul de rapita, apoi o sa ma duc la floarea-soarelui, o sa ma intorc acasa la salcam iar spre toamna o sa las albinele sa culeaga miere de mana. Atunci o sa am suficient timp pentru carti, o sa imi satisfac setea nomada, si o sa ma intorc vesel la femeie acasa. Dar pana atunci plec ca sa nu mai aud de voi. Pentru ca ma obositi. Numai intr-o baie de oameni imi dau seama cat de singur sunt, si atunci singuratatea devine insuportabila.

In cele mai banale vorbe se afla deghizata dragostea. Mai stiu ca dupa cele mai crancene ceturi apare linistea, palma care sa te mangaie. Intuiesc in spatele urii dintre parinti si copiii, dorinta nemarturisita dupa afectiune. Niciodata nu ne pricepem la cuvinte, de aceea ne codificam bine sentimentele in vorbarii, in filozofii si in psihologii inutile. Ma obosesc oamenii care vorbesc prea mult. Pentru ca nu cred decat in spiritul conversatiilor, nu si in ceea ce spunem. Nu cred decat in melodia pusa pe cuvinte. Nu cred decat in nota dominanta, gustul, mirosul, sentimentul cu care ramanem dupa o discutie. Iar daca voi nu ma intelegeti, nu-i nimeni de vina, pentru ca eu ma adresez in mod nemijlocit inimii. Nu vreau decat sa sugerez, nicidecum sa numesc. Asadar, niciodata nu o sa intelegeti de ce plec daca voi insiva nu ati fost constransi sa parcurgeti acest drum al devenirii...