Imi spunea zilele astea Anna, ca fiecare om trebuie sa-si caute copilul din sine, doar asa se va regasi. Am stat putin si m-am gandit. I-am dat dreptate. Asta am facut si eu fara sa-mi dau seama in jurnalul unui om ratat. Insa, copilul pe cine trebuie sa regaseasca? Imi aduc aminte cum stateam pe sanie, noaptea, dupa ce ne saturam de dat pe partie. Atunci incepeam sa povestim uitandu-ne la stele. Pe cine cautam? Tot copilul din noi? E ceva mai mult de-atat, ceva ce nu se afla in sinele nostru... Insa, trebuie sa te impaci mai intai cu copilul din tine. Apoi ridici ochii spre cer. Si ce inseamna sa te impaci cu tine, daca nu sa te ierti pe tine insuti ca ai devenit Om Mare?
Copilul trebuie sa-si regaseasca mama. Ea tine drumul la resursele lui. Gandul doreste. Dorinta e emotie. Emotia naste nevoia. Cand ai acces la nevoi, iti (re)cunosti resursele. Copilul ne duce la mama, mama are cheia resurselor noastre. Disponibilitatea ei de fapt.
RăspundețiȘtergereAsa e. Fara ambivalenta insa. Exista o trauma altfel si axa timpului lasa graul necopt. De aici galopeaza blocajele. Daca pamantul vrea sa fie Soare si nu apa, iarba...din copil nu se frange painea. Paternurile sunt normative asadar, iar maternul permisiv. Copilul proiecteaza-n el golul. Prin reflectare. Asa apare primul gand care ia jocul, copilul departandu-se de ceea ce l-ar putea umple.
RăspundețiȘtergereDa, infinitul e inscris in noi. Dar in fiinta noastra si nu in afara ei. Golul nu e rezultatul proiectivului. El apare prin introiectie, odata cu ratacirea drumului spre resurse.
RăspundețiȘtergereAi dreptate. Copil fiind, jocul e resursa, fara "luarea in serios". Asta apartine normativului, Soarelui, adica tatalui. Sensul vietii, al iubirii, resursa esentiala, e in disponibilitatea mamei.
Daca prima resursa se pierde prin transformarea prematura a copilului in adult, prin incarcarea cu responsabilitati care nu-i apartin, copilul devenind sot si eventual tata fratilor, surorilor ( din nefericire in familiile de romani mai tot timpul ), celelalte doua raman portile care deschid in noi infinitul...catre noi insine.
Alcoolismul, agresivitatea, depresia, betia "alba", moartea si simboluri ale dorintei de moarte, sunt absente ale afectivitatii, adica goluri si copilul si le umple de unde poate. Substituie viata mortii si iubirea adictiei.
Sunt de-acord ca infinitul e inscris in noi, dar nu cred ca se gaseste in noi. Insa, explicatia ta are sens in sistemul tau de referinta.
RăspundețiȘtergereMoartea e o sensibilitate. Sunt unii copii in ochii carora vezi sufletul, ii vezi destinul. Nu e doar o lipsa de afectivitate. Poti face o drama ca te cearta mama, poti pleca de-acasa, pe cand alotra le trece imediat, sau nici nu iau in serios "mustrarea".
Nici un copil nu se joaca daca nu crede in jocul lui. Deci e serios.
Da, eu mi-am gasit drumul catre resurse, sau sistemul meu de referinta, cum ii spui tu. Ele sunt infinite. Bine punctat, copilul. Nu adultul. Eu ma refeream la golul copilariei care te urmareste adult fiind.
RăspundețiȘtergeremda...asta cu copilul e o treaba buna dar eu era sa redevin naiv la un moment dat. Acum pot sa spun ca am inteles drumul...e drumul catre inocenta dar o inocenta coapta daca pot sa-i spun asa.
RăspundețiȘtergereOricum...pt mine, copilul ramane stadiul in care esti mai aproape de cer. Acum, nu reusesc sa mai vad cerul la fel de des cu ochii aceia, parca imi deveneau niste palnii prin care cerul se scurgea in mine.
Important e sa ne armonizam cu prezentul si ne vom regasi. Nici trecutul si nici viitorul nu pot spune prea multe despre noi. Suntem deja acum si aici daca privim cum trebuie e posibil sa ne regasim.
Da, normal, nu e vorba de infantilism. Ci de copilarie ca izvor de revelare si cunoastere.
RăspundețiȘtergereBine punctat Ionut, copilaria e stadiul in care esti mai arpoape de cer. La asta ma gandeam si eu. Pentru ca atunci fara sa stii traiai in rai. Acum poti trai doar "retrospectiv". Asta inseamna "decaderea". Si ar fi fost nedrept fata de om sa nu guste deloc "nostalgia paradisului".
Par ca le-a trecut si asta pentru ca au avut un substitut, bunica, matusa, frate, sora. Insa disponibilitatea substitutului se termina mult mai devreme. Urmarile nu sunt mai putin dureroase pe termen lung.
RăspundețiȘtergereJocul nu apartine numai cognitivului ci si afectivului.
Copilul vede moartea ca pe ceva reversibil si oricum are o opinie literala. In timp ce adolescentul e afectat intr-un mod profund si diferit se simbolurile mortii.
Mie imi placeau inmormantarile. :)) Mai ales cele in care il duceam pe mort la groapa cu famfara. :))
RăspundețiȘtergereIti placeau pentru ca in mod sigur cuiva din familie ii placeau. Si tu te identificai si astfel cu acea persoana.
RăspundețiȘtergere