Asa arata patul meu. Bine, din poza nu va puteti da seama ca era suprapus. E interesant cum povestea atrage realul. Cand a pictat Teo chitaristul, nu s-a gandit ca o sa invat sa cant la chitara. M-am apucat tarziu, prin liceu. Tot el mi-a pus in brate prima chitara. Povestea, numele, cuvantul, e ca o binecuvanatare. In dreapta Petrutei se afla o alta imagine care ma facea sa visez si imi dadea o oarecare siguranta. Puteam trece podul, oricare ar fi fost el. Sabia, eram gata oricand sa o iau din cui si sa plec la lupta cu tatarii. Botoseii. Intr-o Primavara, Mama a dat cu un strat gros de var. Ca un arheolog ma intorc. Pentru ca seara mareste povestile, pentru ca seara e timpul sa ne adunam in jurul focului, intr-un han parasit si sa ne aducem aminte. 

Iti dai seama cand spaghetele se fac pentru ca se deschid la culoare si devin grele.

Se pare ca sufletul meu e baroc, din moment ce-i prefer aproape integral pe marii compozitori din aceasta perioada: Vivaldi, Handel, Pachelbel, Corelli si Bach. Parca vroia sa spuna de trei ori Sfant prin Sarabande, Handel. Violoncelul este tanguirea unui om care nu poate plange altfel. Violoncelul are un sunet prea uman ca sa nu te rascoleasca. Toate preludiile lui Bach sunt degustari inainte de betie. Apogeul perfectiunii ramane insa in Toccata si in Fugua lui in Re minor. Amestec de vara, de liniste si furtuna.

Vreau sa inteleg ceva din acest gutui, pentru ca Tata l-a plantat cand a iesit la pensie, si din acest mar, pentru ca o data cu el am crescut eu, si pe ramurile lui m-am catarat cand eram copil ca sa ma uit cine vine pe drum. Si nu mai exista mar in toata lumea ca marul meu si nici gutui. Vreau sa ma doara taierea prunului de vara din fata casei, pentru ca a inceput sa se usuce...Daca iti spun ca pe mine m-au leganat nucii cand gastele isi luau zborul peste varfuri, o sa ma crezi? Cum ai putea, daca nu ai agatat traista cu mancare in amiza mare, daca nu ai citi povestea nucului la umbra frunzelor.

Toate lucrurile au spirit, din moment ce au fost locuite. Pentru a locui un loc, o casa noua, o cetate intarita, trebuie sa o imblanzesti, sa o cuceresti sau sa o construiesti. Altfel, nu vei ajunge sa te integrezi. In ziua de azi, confortul ne imblanzeste pe noi, ne cucereste fara sa cunoastem masura lucrurilor, fara sa stim ca omul sfinteste locul. Si asa se face ca painea parca nu mai are gustul saraciei de acasa, unde o mancam cu pofta si cu ceapa.

sa citesc

Ma simt vinovat ca nu citesc mai mult. De parca cititul ar fi o cursa de inarmare.

Sunt muzici care te ingheata. Te ridica suav pe brate tot mai sus printre comete. Sunt muzici care iti trezesc nostalgia intinderilor Siberiene. Acele muzici care te ratacesc intr-un desert alb. Muzici care scot din tine aburi fierbinti cand le canti noaptea. Acele muzici care se amplifica de bolta catedralelor spre infinit intr-un sunet spatial, de o intindere nemarginita. Cum de s-au comis atatea crime cand exista asa muzici? Stiu, ele sunt strigatul celor adormiti, strigatul parintilor, spiritele transparente ale stramosilor care ni se alatura intr-un colind transcendental. Sfintenia acestei muzici reduce orice nota la un murmur solemn. Ne ridica din moarte, spre moarte calcand

E bine sa delimitezi intr-o metropola sacrul de profan prin biserici, sa te descalti cand treci pragul intre cele doua lumi. Dar noi azi privim aceste cladiri doar cu in interes istoric. Si totusi, uneori simt cum evadez din cotidian intr-o biserica necunoscuta. Inca nu ne-au parasit de tot zeii. Biserica in ziua de azi nu mai are decat o utilitate psihologica. Ma duc la "clubul Biblic". Aici poti intalni oameni cu aceleasi aspiratii ca si tine. Si totusi, e destul de confortant sa stii ca aparti unei familii. De ce sa nu inlocuim ritualul cu utilul? Aici poate a fost genialitatea protestantismului. O hierofanie fara centru.