Asa arata patul meu. Bine, din poza nu va puteti da seama ca era suprapus. E interesant cum povestea atrage realul. Cand a pictat Teo chitaristul, nu s-a gandit ca o sa invat sa cant la chitara. M-am apucat tarziu, prin liceu. Tot el mi-a pus in brate prima chitara. Povestea, numele, cuvantul, e ca o binecuvanatare. In dreapta Petrutei se afla o alta imagine care ma facea sa visez si imi dadea o oarecare siguranta. Puteam trece podul, oricare ar fi fost el. Sabia, eram gata oricand sa o iau din cui si sa plec la lupta cu tatarii. Botoseii. Intr-o Primavara, Mama a dat cu un strat gros de var. Ca un arheolog ma intorc. Pentru ca seara mareste povestile, pentru ca seara e timpul sa ne adunam in jurul focului, intr-un han parasit si sa ne aducem aminte.