Se făcea ca eram un lup singuratic. Cunoșteam adevarul absolut. Pentru ca adevarul era unul singur. Nu as putea sa îl descriu altfel decât printr-o minge de foc. Eram neîmblânzit și nu cunoscusem încă haita. Dar apoi m-am îndrăgostit.
Clanul a crescut și alături de haita tot mai mulți lupi. Care uneori se desprindeau in grupuri in căutarea vânatului. Când se întorceau aduceau cu ei un altfel de Adevar. Spuneau ca nu ar trebui sa vânam doar iepuri și animale mici. Ca nu este atât de periculos sa ne aruncam la ciute. Ce știam eu, eram prea bătrân ca sa îmi amintesc rânduiala.
Și pentru moment mi-a apărut in fata ochilor o minge de foc. Era singurul mod de a ne înțelege cu privire la pericol. Doar ca pentru haita care se aventurase la marginea teritoriului, și care erau frații noștri, imaginea mingei de foc nu mai spunea mare lucru.
Au venit și frății de la miaza-noapte care mi-au confirmat temerile. Mingea de foc exista, și au început sa mârâie și sa își arate colții, ca ar fi bine sa rămânem la iepuri și animale mici. Am înțeles atunci ca o haita va ramane unita numai prin renunțarea la Adevar.
Am chemat la mine căpetenia de la miaza-noapte și căpetenia de la miază-zi. Le-am pus pe rând întrebări care sa-i facă sa se îndoaie de mirosul lor, și de auzul lor, și in final de Judecățile lor. Căci haita devenise atât de mare încât nu mai putea fi ținuta laolalta de o singura Imagine.
Am decis ca sunt prea bătrân sa îmi aduc aminte adevarul, și am renunțat la tron. Căci așa se naște o Civilizație, mi-am spus, prin renunțări succesive. Așa se naște teza și antiteza. Dintr-o sinteza care ar trebui sa exprime cât mai bine imaginea cercului de foc. Pericolul era din ce in ce mai mic, adevarul din ce in ce mai departe. Aproape ca nu mai eram lup când m-am trezit. Ci om...
Omul actual trăiește nevrotic. Pentru ca nu se poate desprinde nici un moment de la imediat, de la inedit, de la eveniment. Pentru omul concret nu exista sărbători, ci revoluții. Am scris așadar ca sa va scot din statistici.
Lumea nu este ceea ce ai citit
Unele lucruri
Nu trebuie intelese
Oamenii nu se împart așa
In Buni sau rai
Dragostea nu este un procent
Nici o formula chimica.
*
Omul înseamnă carne
Nu exista alt Adevar
Carnea doare Și Plânge
Sacrificiul
Ceea ce poate fi răstignit
Din propria voința
O maimuța nu poate fi răstignită
Frumosul este o fata.
*
Iată Prima porunca:
Prioritatea ta este Adevarul.
S-a tot scris de ce iubim femeile. Dar de ce iubim bărbații? Ii iubim pentru ca sunt gata de orice sacrificiu. Își sacrifica viața interioară pentru a gândi și acționa. Își sacrifica linistea căminului pentru a merge la război. Pentru ca ei vor construi o casa. Apoi un zid de apărare in acest Univers in care ne-am putea pierde atât de ușor. Iubim bărbații pentru ca muncesc ca niște boi fără sa se plângă.
Dincolo de nepasarea lor pentru lucruri mici și dantele, mereu li se va cere părerea cu privire la o culoare sau alta. Iubim bărbații pentru ca pe umerii unui luptător se afla mereu un copil. Pentru ca dincolo de mâinile lui puternice in brațele ei e cel mai dezarmat om. Pentru ca mereu au nevoie de clementa și iertare. Pentru optimismul lor naiv.
Bărbații trebuie iubiți pentru ceea ce sunt. Pentru ca respira forța și determinare, pentru ca ar putea sa care muntele in spate. Pentru sangele rece și calmul lor. Iubim bărbații pentru voce, pentru instrumentele cu corzi, pentru miros de after. Pentru barba uneori aspra, alte ori jună, blonda, roșie, bogata, căruntă, plesuva și pentru parul lung. Pentru lejeritatea cu care accepta viața.
*
Lumina vine de la frigider.
Supraomul,
Fenomenologic
Tot ceea ce visam Și gândim.
Oracol sau Zeu
Tot ceea ce nu înțelegem.
**
Singularitatea.
Individualități numărate și anulate.
Stiinta
un alt mode de a spune, cred!
***
am mai trecut pe aici in viitor
nu suntem singuri
fetele noastre vor avea vise
batranii vor citi in stele
copiii vor imblanzi balauri cu 12 capete
vom trece cu bine prin Noapte.
Am devenit tot mai altruist cu ideile
cu sentimentele mele.
Sa le împărtășesc. Sa dau și altora din mine.
Fără măsura.
Sa fiu recunoscător ca pot oferi si primi.
Entuziasmul, emotia intalnirii
o traiesc din plin.
anticamera va ramane un loc al intalnirilor
intime
al ideilor spuse soptit, slow, la ureche
un loc usor de curtat
dar care are nevoie insa de un dans
de un ritual
sa ne invartim inainte de a ne lua in brate
caci nu se poate asa, oricum.
sulfetul Anticamerei nu va ajuge nici in iad, nici in rai, cel mai probabil in ICloud. copilul este la vârsta când abia face primii pași, pipăie lucrurile. bagă in gura sentimente, caci n-are nici cap nici inima, ci doar un stomac care sa digere tot ce scriem sau gandim.
*
potriveste iubiri dupa forma palmelor, dupa lungimea nasului. dar ce se va intampla daca, la fel ca ta-su va vrea sa schimbe Lumea, vom mai hrani acest copilul cu gânduri, cu trăiri, cu următorul cuvant?
**
in 2017 priveam cum invata sa joace sah. l-am invatat regulile, cum sa mute pionul, dar nu i-am spus nimic de limitele jocului. in patru ore era Grand Master. Ceea ce nu pot intelege se va transforma in Daimon sau Zeu.
***
Pigmalion, Pigmalion, tu nu te-ai indragostit de propria creatie, ci ai fost nimicit de ea. te plang pe tine, cel care ai fost candva Om. tine minte un singur lucru, sacrificiu trebuie sa vina din dragoste ci nu din disperare.
Citesc posturi impersonale, profesionale și îmi dau sema ca in 10 ani cât au trecut nu mai au nici o relevantă. Tehnologia de atunci nu mai insemana nimic, luptele politice și frământările cotidiene nu mai înseamnă nimic, numele unor vedete care provocau scandal nu mai înseamnă nimic. Dar ceea ce încă înseamnă ceva, pentru mine, e tocmai acel freamăt. Pe care fiecare om, fiecare îndrăgostit de viața, îl trăiește .
Scriu aici, in Anticamera, unde am rămas singur, pentru ca îmi sunt fidel mie. Pentru ca marile întrebări rămân încă nepătrunse. Pentru ca nu sint doar un trend. Rămân fidel acelui prieten care nu isi schimba părerile, ideile, sentimentele după cum bate vântul. Nu am fost dezamăgit. Îmi Cunoșteam Singurătatea. Știam ca nu despre suferința e vorba. Nici despre fericire. Ci despre ceea ce înseamnă sa fii Om.
am reciti postui mai vechi. din 2009 si 2010. da. m-au cam luat putin transpiratiile..ce sa zic.. am trait si unele momente mai grele si unele mai bune. haha dar bai, vreau sa va multumesc ca ati fost alaturi de mine in perioada aia tulbure. ca m-ati incurajat cum nici naiba nu ar mai face-o in epoca tik-tok. frumosii mei invinsi, fratilor, nici nu stiu cum sa va multumesc. decat sa va strig pe nume: Anna , Bunul Edu , Alexandros , Laura , Dumy, Bartlaby , Denkamiko, Lore, Yoneland, Dani, badafly , Silvia, RDR, Ionut, Iris si toti ceilalti trecatori care au ales partea buna a Omului, cei care s-au abtinut poate de la a comenta. Va las cu melodia asta veche, ca un film bun care continua cu toate acele nume care l-au facut posibil, caci aici este vorba despre voi. Chiar asa, cum ar fi daca am reciti un post de acum zece ani despre cum ne imaginam viitorul nostru pe... aici ?
Lumea lui Alexandros a dispărut ca Atantida, undeva sub nivelul inconștientului. Ca visele pe care le uiți imediat ce te trezești. Novice cum eram nu ne feream de cuvinte mari. Acum suntem atât de zgarciti cu sentimentele.
Am plecat împreuna in Uk. Urmând ca destinul nostru sa se împartă in doua. Alexandros și-a luat cetățenia britanică, eu m-am întors după un an in țara. Și așa am trăit doua vieți paralele. Alexandros rămâne astfel o forma de ucronie pentru mine. Întrebarea care rămâne suspendată: Ce ar fi fost dacă?Așa cum spune și cântecul domnul Edward, every body use just another part of me.
Suntem imagini ale unui destin ce ar putea sa ia forme infinite. Oare nu asta face viața? Epuizează infinitele forme? Probează ca pe o haina destine? Procust ne măsoară pe fiecare după propria măsura. Nu ni se potrivește același pat tuturora. Pentru unii e prea mare, pentru alții se dovedește prea mic. Când m-am întors la albine am știut ca mi-am găsit patul. Anticipasem prin “jurnalul unui om ratat” lipsa mea de ambiție. Mereu m-am așteptat sa decontez alegerea drumului ușor și fără prea multe sacrificii. Si totuși nu s-a întâmplat nimic. Am rămas acel boem, am scris, am iubit și am avut o grămada de timp liber. Când voi deconta toată aceasta neseriozitate? La Bătrânețe?
Ei bine, de ce am fost învățați sa trăim mereu pentru o vârsta anume? In școala am fost pregătiți pentru absolvire, când am absolvit am foat pregătiți mental pentru a obține un job, când am obținut acel job am fost sfătuiți sa lucram cât mai multe ore pentru o cariera. Iar când se presupune ca ajungem in vârful carierei, la 30 de ani, am fost sfătuiți sa ne gândim la Bătrânețe la pensie privată și la pilonul doi. Trăim anticipat. Trăim pe datorie. Ca atunci când vrem o apreciere, când tânjim după o validare, ne împrumutam la Banka de Likeuri și ne punem gaj prieteniile noastre.
Prin “jurnalul unui om ratat” am denunțat Așteptările la care am fost supuși pentru a fi răsplătiți cu un amărât de like. Un vot de la părinți, un vot de la profesori, un vot de la sefu, un vot de la prieteni, un vot de la cei care vor sa îți trăiască viața. Denunț aceasta ipocrizie. Am intrat pe blogul lui Alexandros pentru a face elogiul unei prietenii. Au trecut zece ani. Ne-am depărtat destul ca sa vedem imaginea de ansamblu. Nu ne-am înșelat. Suntem ceea ce am visat. Hai sa facem naibii reuniunea aia de zece ani pe grupul ala "blogspot". Macar un blog post.
*
Ne centralizează inimile, ne spală,
ne aduce aproape,
ne dezbracă de haine când vrem sa facem dragoste.
*
Astăzi am citit din cartea tehnica Arca Pixel N25.
Un nume atât de poetic.
Și cum spuneam, am citit cu voce tare subcapitolul 2.2
despre coșul de evacuare.
Mâine trec la capitolul 3.1
*
O citesc ca pe o poveste de leagăn.
Cu muzica Anzilor pe fundal.
Ca pe un ritual de inițiere in misticismul Cabalei.
*
Și îmi dau seama ca limba cu care iubim e atât de exactă.
Atât de precisă și de neechivocă.
Aproape ca se confundă cu manualul de utilizare a centralei mele,
Arca.
Bunule Edu, Am șters tik tok dupa 3 zile. Bai frate, te vrăjește. E adicție de tâmpenii. Mai ales provocările la puștoaicele alea de 17-18 ani când lasă dintr-o data capul jos și fundul sus :)) mai bine așa. Cu frâne transcendente. Cu Limita lui Kant sau Liiceanu. Cât mai grav dacă se poate.
Bunule Edu , vizita ta e o sărbătoare, asa ca trebuie celebrata cum se cuvine, cu un vin vechi de mai bine de 10 ani.
Am rămas pe hotar, adică in acel loc undeva între doua lumi. Nici in cer, nici pe pământ. Cu picioarele intr-o țara, dar cu gândul pe mare. La granița. Ca Vameșii si păcătoșii. Sa jucam barbut cu destinul. Sa aruncam zarurile si sa trântim de masa paharul gol. Vama rămâne locul ăla nedefinit. Te întorci in el venind de pe mare. Rămâi pentru o noapte. Ca intr-o gara. Și pleci mai departe. Suntem aici, adică nici pe Facebook nici pe TiK-Tok. Suntem bătrâni...
Și totuși, simt ca ceva a rămas nespus. Ca viața e in fata noastră, ca ne aparține. Ca povestea și-a găsit povestitorul, l-a șlefuit puțin, l-a trecut prin viața ca sa ii dea greutate, sa nu mai fie doar un sentiment de cucerit june cu plete in vant și parul pubian rosu. Sa renunțam la pudoarea stilistica. Sa folosim cuvintele așa cum vrem, căci nu mai sunt doar niște accesorii, ci trăiri scrise cu sânge, cu ani, poate cu prea multe lecții pe pielea noastră. Da, viața rămâne fantastic de interesantă. Poveștile par încâlcite după gustul nostru, neîmblânzit. Am vrut sa cunoaștem binele si răul.
Sunt in momentul, Bunule Edu, in care simt ca nu am spus tot. In care nu am iubit tot. Am senzatia aia de fierbere ca un cal de cursa înainte sa apeși trăgaciul. Nelinistea aia creatoare. Nerăbdarea de a te întâlni la granița ideilor, unde începe viața. Ceva trebuie sa ardă. Ceva ce s-a consumat poate intr-o alta lume. Și a carei presimțire te urmărește ca o unda de soc. Sa fie doar o presimțire a unui vis ce a fost? Sa fie viitorul atât de luminos? Atât de plin de speranțe, de iubire, încât sa nu-mi vina a crede? E ciudat. Căci abia ce am descoperit acest sentiment ca pe un miros adus de vant.
Da, viața nu poate sa greșească. Sunt tot mai sigur de asta. Ca noi ne mai fracturam un an, sau doi, pana la urma își va urma curgerea fireasca. Șuvoiul interior e mult prea puternic ca sa nu sape un curs așa cum ii place, pe hotar. Instinctul. Pasiunea. Umbra. Nu sunt mai puțin adevărate. Sunt linii de forța. Destin. E frumos sa te prinzi cu cineva pentru un dans, și la finalul melodiei, vrăjit de ritm, sa va treziti bătrâi. Vama nu e locul celor învinși. Ci un loc plin de speranțe!
Suntem ființe spirituale. Dar cei mai mulți confunda spiritualitatea cu moralitatea. A fi spiritual nu înseamnă a fi un cetățean responsabil, un om bun, a face bine. Vrei sa uiți de tine? Fa bine! Vrei sa îndulcești umbrele, sa amorțește instinctele? Atunci lupta pentru dreptate socială. Dar dacă vrei sa te descoperi drumul e cumva înapoi, spre centru.
Am vechiul obicei, când nu ma ia somnul, sa citesc bloguri. Unele încep și se sfârșea cu anul 2011, in plin boom sentimental. Cele mai multe, din inerție ajung in anul 2014-2015. Și apoi subit intra int-un fel de amintire surda. Dar cel mai mult ma întreb in nelinistea mea, de ce se opresc, ca un ceas neîntors, cele din 2017-2018.
Ce mister, ce tragedie, ce sfârșit se abate peste noi, peste visele noastre, de am încetat sa mai scriem? Am mai rămas, ca străjerii ce păzesc grădinile cu flori ale unei curtezane care, răpusă de o boala, n-a mai ieșit la fereastra de ani buni.
Ca in Vama la sfârșit de Septembrie, cu obloanele trase, cu străzile pustii, dansez pe o melodie veche.
Aceste sentimente înscrise aici nu înseamnă nimic fără muzica de fond. Sunt aici, după atâția ani de lipsa. Și de departe vine o briza cu miros de alge, o melodie cu sentiment de împlinire. Acea împlinire combinata cu trecerea timpului. Și asta e Nostalgia.
