*
Am fost,
acum îmi dau seama,
Tot timpul singur
Numai ca tu mi-ai distras
atenția
De la propria-mi singurătate
Ai umplut sertarele, aerul
Cu zâmbetele, cu fardurile tale
Și am crezut
Ca nu exista moarte
Nici despărțire, nici Tu
Nici Eu.
*
O sa se rezolve de la sine
Îmi spuneai
Nu te mai preocupa
Și poate ca aveai dreptate
Dacă te-ai fi făcut macar
un pic vinovata.
Dar singuratatea mea
E numai și numai a mea
Caci umbrele ce ma cuprind
Nu sunt și umbrele
palmelor tale
Ar fi fost mult prea fain
sa fie așa
sa ma salvezi cu brațele
cu sărutul buzelor tale.
*
Mai intai de toate mie imi vine sa te intreb cum te simti, ce e... Ca ma gandesc retrospectiv la exuberanta cu care ai pornit in mai si acum ai ajuns la jale. Poate e doar spiritul toamnei care bate la usa. Dar orice-ar fi, spiritul asta face sa se nasca versurile astea asa sensibile, ca daca stau mai mult aici vin si lacrimi...
RăspundețiȘtergereMa simt așa cum scriu. Așa e viața. Ar suna fals dacă ar fi numai de dragoste. O sa vina și vremea lor. Nu-ti face griji.
RăspundețiȘtergere