nelinisti de vara

Si eu am dat cu bata-n balta in asteptarea serii, pentru ca erau zile lungi de vara, zile racoroase sub frunze de nuci. Pe izlaz, cand lumea adoarme, printre frunzele copacilor trecea chiar Sfantul Duh. Si atunci am priviti indelung cum Ingerul tulbura apele sub copitele dobitoacelor. Si am sorbit setea de apa o data cu vacile pana cand m-am intors acasa cu burta umflata, satul si plin de atata zeitate. Ce sete...Ce sete sa privesti chipul blajin fara urma de spaima, aplecat asupra gandului ca o salcie, aceasta icoana a umilintei.

Lumea in care traim

Procesul de "desacralizare" a lumii a inceput cu mult timp in urma. De fapt, de la caderea omului in pacat, ne-am indepartat de ceea ce numim "Natura".  A evolua inseamna tocmai a pierde legatura cu "Natura".  Cultura de tip Major are aceasta caracteristica: (pe langa faptul ca a descoperit importanta Istoriei) e artificiala. Nimic parca nu mai vorbeste despre om, iar daca deschidem subiectul "omului", o facem numai de pe pozitii utilitariste. Ne-am indepartat atat de mult, incat peste cativa ani ceea ce scriu eu aici pur si simplu va parea fictiune. Cand Atenienii spuneau ca traiesc printre Zei, nu era doar o metafora. Ei simteau in fiecare colt prezenta Zeilor asa cum noi nu mai putem pricepem "acum". Stiu ca sunt un caz pe cale de disparitie si chiar daca as scrie o capodopera voi cadea in desuetitudine. Un simplu document pentru posteritate. Dar mai stiu ca nu vreau sa fiu altfel.

un Urs adus din departarile Polare

Sunt un sedentar, un om care nu vrea sa fie stramutat de pe glia lui, un pamantean. Un urs adus din departarile Polare. Iubesc numai ce-i al meu, iubesc domeniul si peticul de cer. Iubesc casa care e poarta spre etern. Bolta de vie care face trecerea intre cele doua lumi, asemeni unui curcubeu, delimitand ziua de noapte, viata de moarte... Iubesc mireasa care trece pragul, iubesc omul care se apleaca sa nu dea cu capul.

dupa chipul si asemanarea ta

De fiecare data cand trebuia sa coboram valea, treceam prin fata casei lui Vecina. Iesea mereu la poarta cu ligheanul in mana, sau cu o gaina care se zabatea cu capul in jos sa scape. Vai, Mariano, unde te duci cu fetele asa frumos gatite? De unde ai cumparat rochitele astea ca vreau si eu. Ptu sa nu le deochi, mancale-ar mama de fetite. Uite ce frumoase sunt. Toate cate-s tre-le! Ei, pai nu le-am cumparat. Sunt facute la croitoreasa. Mergem in statiune si nu vrem sa ne pierdem prin multime. Cum le zice, hippi? Si David? Pai el e baiat. Vecina, sa-l legi pe Nero ca mi-a rupt pantalonii. Uite, chiar aici unde sunt cusuti.  

Refuzi sa pierzi

Toti profesorii din generala si multi din liceu ne spuneau sa nu ajungem ca ei. Sa fim ambitiosi. Sa calcam si peste cadavre daca e nevoie ca sa ne atingem scopul. Invatamantul din Romania se bazeaza pe o competitie prosteasca. Din cauza asta nu se face nimic in scolile de arte si meserii. In loc sa-i invete pe elevi placerea de a trai dintr-o meserie (adica sa se descopere pe sine), sau de a munci pamantul, ei ii fac sa se simta niste ratati. Vedeti? de aici si lipsa de respect unii fata de altii, alienarea intelectualilor in societatea romaneasca. N-as mai alege nici liceu, nici colegiu, as alege Scoala de arte si Meserii. De fapt, mie scoala mi se pare o pierdere de vreme daca nu esti autodidact.

sentiment

Betia care nu se naste din taina unei dureri, betia care nu ascunde o anume poveste mi se pare lipsita de sens, stupida, imbecila. La fel si cu depravarea. Printre prostituate si betivi gasesti cele mai interesante povesti. 

Asa arata patul meu. Bine, din poza nu va puteti da seama ca era suprapus. E interesant cum povestea atrage realul. Cand a pictat Teo chitaristul, nu s-a gandit ca o sa invat sa cant la chitara. M-am apucat tarziu, prin liceu. Tot el mi-a pus in brate prima chitara. Povestea, numele, cuvantul, e ca o binecuvanatare. In dreapta Petrutei se afla o alta imagine care ma facea sa visez si imi dadea o oarecare siguranta. Puteam trece podul, oricare ar fi fost el. Sabia, eram gata oricand sa o iau din cui si sa plec la lupta cu tatarii. Botoseii. Intr-o Primavara, Mama a dat cu un strat gros de var. Ca un arheolog ma intorc. Pentru ca seara mareste povestile, pentru ca seara e timpul sa ne adunam in jurul focului, intr-un han parasit si sa ne aducem aminte. 

Iti dai seama cand spaghetele se fac pentru ca se deschid la culoare si devin grele.

Se pare ca sufletul meu e baroc, din moment ce-i prefer aproape integral pe marii compozitori din aceasta perioada: Vivaldi, Handel, Pachelbel, Corelli si Bach. Parca vroia sa spuna de trei ori Sfant prin Sarabande, Handel. Violoncelul este tanguirea unui om care nu poate plange altfel. Violoncelul are un sunet prea uman ca sa nu te rascoleasca. Toate preludiile lui Bach sunt degustari inainte de betie. Apogeul perfectiunii ramane insa in Toccata si in Fugua lui in Re minor. Amestec de vara, de liniste si furtuna.

Vreau sa inteleg ceva din acest gutui, pentru ca Tata l-a plantat cand a iesit la pensie, si din acest mar, pentru ca o data cu el am crescut eu, si pe ramurile lui m-am catarat cand eram copil ca sa ma uit cine vine pe drum. Si nu mai exista mar in toata lumea ca marul meu si nici gutui. Vreau sa ma doara taierea prunului de vara din fata casei, pentru ca a inceput sa se usuce...Daca iti spun ca pe mine m-au leganat nucii cand gastele isi luau zborul peste varfuri, o sa ma crezi? Cum ai putea, daca nu ai agatat traista cu mancare in amiza mare, daca nu ai citi povestea nucului la umbra frunzelor.

Toate lucrurile au spirit, din moment ce au fost locuite. Pentru a locui un loc, o casa noua, o cetate intarita, trebuie sa o imblanzesti, sa o cuceresti sau sa o construiesti. Altfel, nu vei ajunge sa te integrezi. In ziua de azi, confortul ne imblanzeste pe noi, ne cucereste fara sa cunoastem masura lucrurilor, fara sa stim ca omul sfinteste locul. Si asa se face ca painea parca nu mai are gustul saraciei de acasa, unde o mancam cu pofta si cu ceapa.

sa citesc

Ma simt vinovat ca nu citesc mai mult. De parca cititul ar fi o cursa de inarmare.

Sunt muzici care te ingheata. Te ridica suav pe brate tot mai sus printre comete. Sunt muzici care iti trezesc nostalgia intinderilor Siberiene. Acele muzici care te ratacesc intr-un desert alb. Muzici care scot din tine aburi fierbinti cand le canti noaptea. Acele muzici care se amplifica de bolta catedralelor spre infinit intr-un sunet spatial, de o intindere nemarginita. Cum de s-au comis atatea crime cand exista asa muzici? Stiu, ele sunt strigatul celor adormiti, strigatul parintilor, spiritele transparente ale stramosilor care ni se alatura intr-un colind transcendental. Sfintenia acestei muzici reduce orice nota la un murmur solemn. Ne ridica din moarte, spre moarte calcand

E bine sa delimitezi intr-o metropola sacrul de profan prin biserici, sa te descalti cand treci pragul intre cele doua lumi. Dar noi azi privim aceste cladiri doar cu in interes istoric. Si totusi, uneori simt cum evadez din cotidian intr-o biserica necunoscuta. Inca nu ne-au parasit de tot zeii. Biserica in ziua de azi nu mai are decat o utilitate psihologica. Ma duc la "clubul Biblic". Aici poti intalni oameni cu aceleasi aspiratii ca si tine. Si totusi, e destul de confortant sa stii ca aparti unei familii. De ce sa nu inlocuim ritualul cu utilul? Aici poate a fost genialitatea protestantismului. O hierofanie fara centru.

Unchiu 'Oane plângea de fiecare dată când ne vedea. De ce plângi mă? il intreaba "mămicuţa lui". Ete aşa...plâng şi eu ţe ţă fac.Hai nu mai plânge că n-am murit. Nu mai plâng, spunea el bocind. Ţe faţe mă mă'ta? intreaba apoi pe-unu din nepoţi. E ţănătoaţă? Treţi în coaţe ţă te pup. Şi îţi aplica nişte pupături cât două ventuze pline de salivă. La fel ca Mamare. Pune mă mâna ţi mănâncă. Ai mâncat tot? Nu răbda foamea de-acasă că apoi ziţe mă-ta când te-o vedea că ai ţlăbit la mine. Un om foarte sensibil şi bun la suflet, ca toţi ţăranii noştri. Însă, te bagă'n piţda mă-tii dacă nu eţi cuminte. 

Aparatul de fotografiat ucide tot ce prinde. Pentru ca nu mai putem trai, astazi suntem pe urma a ceea ce am pierdut. Iar in disperarea noastra ca momentul ne scapa, pentru ca nu-i intelegem semnificatia, il capturam. Obiectivele celor mai multi fotografi, desi sunt foarte talentati, focalizeaza "durerea taranului", "saracia si culoarea romilor", specificul unor "locuri". Nici un copil nu o sa simta nevoia sa faca poza jocului in care este prins. Fotografii sunt niste oameni tare nefericiti...Sa te uiti la atatea poze frumoase si sa nu te poti bucura de ele. Sa vezi Paradisul, dar sa nu poti trai in el. Ce drama...

Eschimosii au ceva ce noi nu putem intelege. Sentimentul mortii. E ceva atat de specatculos in intinderile albe, in melodiile acelea care iti racesc corpul, in visele aurorei boreale ce-ti intinde mreje. Mori cu sentimentul ca te ridici la inaltimea mortii tale, iar atunci nu poti refuza o asa moarte... Pentru ultima data imaginea stelelor se oglindeste in luciul ochilor. Esti atat de firav, dar Universul asta care te ucide nu cunoaste avantajul pe care il are asupra ta. Tu il domini pentru o ultima data din priviri. Mori impacat ca ai fost un fulg care a stiut ca se stie fulg. Spre deosebire de moartea celor mai multi, aceasta e o abandonare, te lasi dus...alunecand, rapuns fiind de nostalgia mortii, voluptatea noptii...

Imi spunea zilele astea Anna, ca fiecare om trebuie sa-si caute copilul din sine, doar asa se va regasi. Am stat putin si m-am gandit. I-am dat dreptate. Asta am facut si eu fara sa-mi dau seama in jurnalul unui om ratat. Insa, copilul pe cine trebuie sa regaseasca? Imi aduc aminte cum stateam pe sanie, noaptea, dupa ce ne saturam de dat pe partie. Atunci incepeam sa povestim uitandu-ne la stele. Pe cine cautam? Tot copilul din noi? E ceva mai mult de-atat, ceva ce nu se afla in sinele nostru... Insa, trebuie sa te impaci mai intai cu copilul din tine. Apoi ridici ochii spre cer. Si ce inseamna sa te impaci cu tine, daca nu sa te ierti pe tine insuti ca ai devenit Om Mare?

Tin mine ca prima data  mi s-a parut un naiv "pretentios", uneori patetic, dar sincer. Se lauda pe forum ca a luat locul intai la olimpiada de filozofie, dar ca la admiterea in facultate a fost "dezavantajat". Primul an mai venea pe la cursuri, ca in urmatorii doi ani sa nu il mai intereseze decat restantele.  Ca toti "idealistii", a scris un roman "rusesc", crezand ca a scris o capodopera. "Personajele"din roman nu se desprindeau de "Eul creator", iar dialogurile erau fortate...Normal, de unde atata experienta de viata? Era un tanar visator. Ma deranja naivitatea lui. Am crezut ca o sa ma "lase" in pace, ca toti "prietenii" carora nu le acord suficient timp si nici prea multa atentie. Insa, Alexandros a ramas mereu acolo... E ceva dezinteresat si nedeclarat. Sunt planurile noastre de a deveni "invatatori" intr-un sat de munte din Romania.

Scrisul nu poate fi luat ca dovada a ceea ce suntem. Si atunci ce ramane din noi? Faptele, imi zic...Esti ceea ce faci, nu ceea ce gandesti ca faci. Atunci sa traiesc conform cu ceea ce scriu. Iar pentru asta trebuie sa ma recitesc de mai multe ori. Ah, nu asa, asta e stilul pe care nu-l vreau, pe care il denunt si de care nu pot scapa. Un metalimbaj inmultit la infinit cu el insusi. Un "scandal logic". Vreau o viata care sa nu-si tradeze "constructiile" de limbaj, psihologia trairii.

Criminologia isi concentreaza efortul pe analiza acelor acituni “antisociale”, pe acele devieri de comportament. Delicventul prezinta un interes mai mare pentru politicieni decat omul normal. Si e normal. Existam in masura in care suntem posibili “infractori”. La baza teoriilor contractualiste sta scepticismul. Sa formulam legi in asa fel incat sa “limitam” drepturile “naturale”, instinctele omului primitiv orientate spre a face rau. De aici frustrarile, de aici comportamentul antisocial. Unde sunt multe legi, creste si faradelegea.

Pisica din imagine cand a murit avea peste 18 ani. I-am facut inmormantare asa cum se cuvine unei pisici crestine. Am plans-o si am jelit-o. Am ingropata pe dealul din spatele casei. Ca si oamenii, sunt unele animale care au un suflet atat de mare...Si iti vine sa plangi...Dormea in fiecare iarna intre soba. Isi iubea puii, pentru ca a adus zeci de generatii. Si cat de batrana era, nu uita sa se joace. Cand o sa fiu mare, am sa ii ridic statuie. Exact asa cum arata in poza. E pisica dupa care am plans cel mai mult. E pisica Mare. Am o poveste de spus. Traiesc ca sa povestesc, vorba lui Gabriel Garcia.

Cand privesti oamenii, gandidu-te la spiritul unui popor, ai impresia ca poti sa le cunosti idealurile, rotita care misca istoria. La final iti dai seama ca nu exista nici o retata, nici o conspiratie, nimic specific unui popor. Lumea este o imagine, iar daca lucram cu stereotipuri o facem nu pentru ca ne inselam simplificand, ci pentru ca e mai usor sa retii abrevieri. Cunoastem tipologii. Nu cunoastem niciodata omul. Cunoastem "englezii", dar cand te uiti la englez vezi un simplu om dupa chipul si asemanarea ta. Sunt ei mai destepti, sunt ei mai corecti, sunt ei mai practici? Si atunci te intrebi: Daca toti sunt oameni, atunci unde e spiritul unui poport? E o substanta invizibila, e in aerul pe care il respiri, greu si umed, in natura caselor austere, in ceaiul de la ora cinci.

Sunt unele amintiri care te urmaresc, unele mirosuri care te rascolesc, unele imagini ca o pata galbena pe retina, un  referen pe care il fredonezi fara sa vrei in mod obsesiv. Treci prin cartier si nu stii de ce esti atat de rascolit, atat de melancolic. Pentru ca nu-ti dai seama de mirosul beciurilor de la subsolul blocului, desi il simti, nu stii unde te trimite. Nu stii de ce esti napadit de atatea sentimente. Crezi ca e doar oboseala care se face simtita o data cu lasarea serii. 

Sunt in camera bunicii. Noaptea. Nu am somn. Perdelele sunt trase. Ceilalti dorm. Pe peretele din dreapta un macat lucrat de ea in tinerete la razboi, cu motive florare si fluturi. Pe strada trece o masina. Si de fiecare data cand farurile lumineaza camera, parca sunt intr-o poveste. Florile devin liane, flururii se metamorfozeaza in zane, lumina trece pe-deasupra sifonierului, dincolo de usa, ca apoi sa iasa pe fereastra. In acea secunda, fara sa stii, esti martorul Genezei. Vezi toata istoria Lumii pe perete. De la Alfa la Omega.

dupa lungi taceri - o poezie-

Foloseam poante, idei vechi intoarse pe dos
cuvinte cu sensul rasturnat care sa ma exprime.
Pe atunci aveam destule lucruri de spus,
eram prea plin, aveam chiar si un stil,
dar ce e stilul fara om?

Un clopot suna in mine chemari goale
ca o oala sparta, o tanguire de vioara,
un apus de soare si un lan de grau
sangereaza greu in inima mea acum.

printre nori statici, in jocul de lumini si umbre,
cand soarele-si intorce fata de la mine
te zaresc pe tine, Dumnezeul meu!
Esti ca o raza ce strapunge Marea
Esti lumina adancurilor mele obscure.

Nu-ti cer cuvinte ca sa Te cuprind
si nici instrumente ca sa Te cant
vreau sa trezesti in mine imaginea Ta Divina,
imaginea caprioarei care doarme,
imaginea mamei care alapteaza
sau a tamplarului care lucreza.

Da-mi susurul dulce al raului de munte, si sete
Invata-ma dansul, sa joc in fata ta ca un nebun
Atunci clopotul va chema oamenii de pe ogor
Iar poemul meu va fi cantul unei mandoline.

Doar in copilariei lucrurile aveau sens. Podul de piatra, barajul din lemn, casa din paie... Am crescut mari, a venit apa si le-a luat. Am construit atunci altele mai mari si mai tari. Erau insa niste copii nereusite ale ideilor noastre despre poduri, despre baraje si despre case. Am ramas niste oameni mari si dezamagiti incercand sa ne intoarcem la jucariile noastre...inzadar!

Mama aducea tot felul de obiecte neinsemnate acasa, toate “gunoaiele” ce le gasea, toate “trancanaiele”, toate pisicile raioase. Ii spuneam cu ochiul meu minimalist: mama, nu iti lega inima de gunoaie pe care altii le arunca. Sunt niste flori de plastic, sunt kitsch. Nu mai cauta in tomberoane dupa flori. Ai o gradina intreaga acasa. Uite ce piatra frumoasa am gasit, imi arata ea mie (crezand ca eu care am ochi de artist trebuia sa o apreciez). Mama, nu vezi, e un bolovan... Sa te duci la mare sa vezi cate pietre din astea gasesti...Nu ma credea, si o punea pe noptiera, pentru ca ea iubea mai mult ca mine, iubea mai mult chiar si decat tine,  iubea si flori, si pietre, si morminte.

Omenii care nu isi leaga inima de lucururi trec prin viata ca gasca prin apa. Nu se lipeste nimic de ei. Am crezut ca sunt un om liber pentru ca nu depind de lucruri. Dar de fapt eram un om saracit de semnificatia lor... Caci am vazut cum Dumnezeu supune omul la munci grele si inutile, iar asta e o forma de a sarbatori o zi din sapte. Fie ca bei fie ca mananci, sa faci totul spre gloria Lui. Pentru ca de mult a gasit El placere in ceea ce faci tu.

Lucrurile dragi sunt ca Sfanta Vinere. Nu te opresc din drum, dar iti ies de mai multe ori in cale. Lucrurile dragi sunt ca ochii unui cersetor ce-ti iese in intampinare, te fixeaza din priviri cand inghiti, asemeni unei feline, sunt ochi flamanzi, induiosatori. Sunt ca vorbele de duh spuse de parinte in pragul casei. Nu te pot opri... pentru ca esti un om mare de-acum... dar te pot face sa plangi. Lucrurile dragi sunt ca un ghimpe-n coasta.

Mama, plec in America...

As ramane acasa, dar a venit toamna, iar dupa orice toamna urmeaza o iarna. Incepe scoala. Vin ploile. Dimineata se trezesc elevii somnorosi, oamenii mari isi cumpara batoane de la magazinul de pe colt, asta inainte sa iasa tura de noapte. Tu stai la gura sobei si arzi lemne inutil. Te intreaba lumea ce faci, cu ce te ocupi, ce ai terminat, unde lucrezi, ce stii sa faci, cati ani ai, pe unde ai mai fost, cu ce te ocupi, si incerci sa-i eviti... As ramane acasa cu mam'mare si cu pisicile, dar vin cei care nu ma lasa in pace sa imi aduca aminte de ambitii vechi. Vin cei cu zambetul impachetat sa imi aduca aminte ca au investit in mine incredere, sperante, vise marete, realizari. Cei care au pariat pe mine, si nu vor sa le insel asteptarile. Cei care nu ma lasa sa ma ratez. Vin ei si imi spun cat de frumoasa e viata lor, si imi dau diferite exemple din diferite carti psihologice.

Mama pleaca departe ca sa ne trimita scrisori. E singurul mod de a se apropia de inimile noastre introvertite. Si nu orice distanta ne desparte, sunt distante care ne apropie, care ne leaga si mai mult inimile.  Cand ii stiu pe-ai mei aproape, ma pot inchide singur in camera, si atunci linistea se adanceste. Poate o sa ma intorc peste ani, o sa imi cumpar niste stupi si o sa ma opresc in lanul de rapita, apoi o sa ma duc la floarea-soarelui, o sa ma intorc acasa la salcam iar spre toamna o sa las albinele sa culeaga miere de mana. Atunci o sa am suficient timp pentru carti, o sa imi satisfac setea nomada, si o sa ma intorc vesel la femeie acasa. Dar pana atunci plec ca sa nu mai aud de voi. Pentru ca ma obositi. Numai intr-o baie de oameni imi dau seama cat de singur sunt, si atunci singuratatea devine insuportabila.

In cele mai banale vorbe se afla deghizata dragostea. Mai stiu ca dupa cele mai crancene ceturi apare linistea, palma care sa te mangaie. Intuiesc in spatele urii dintre parinti si copiii, dorinta nemarturisita dupa afectiune. Niciodata nu ne pricepem la cuvinte, de aceea ne codificam bine sentimentele in vorbarii, in filozofii si in psihologii inutile. Ma obosesc oamenii care vorbesc prea mult. Pentru ca nu cred decat in spiritul conversatiilor, nu si in ceea ce spunem. Nu cred decat in melodia pusa pe cuvinte. Nu cred decat in nota dominanta, gustul, mirosul, sentimentul cu care ramanem dupa o discutie. Iar daca voi nu ma intelegeti, nu-i nimeni de vina, pentru ca eu ma adresez in mod nemijlocit inimii. Nu vreau decat sa sugerez, nicidecum sa numesc. Asadar, niciodata nu o sa intelegeti de ce plec daca voi insiva nu ati fost constransi sa parcurgeti acest drum al devenirii...

Chestii livresti...

Blaga, mut ca o lebada, in patria sa zapada fapturii tine loc de cuvant. Nichita Stanescu, facut sa il domine neintregul, zeita fara brate, zeul fara glezene, copacii fara trunchiuri, iarba fara verde slalom de alb prin vericale bezene. Femeie scumpa si ispita moale, povoara acum cand vie te-am pierdut, de ce te-o fi zamislind din lut , si nu-ti lasa pamantul pentru oale?- Batranul Arghezi. George Bacovia, intr-o gradina publica, tacuta, e vant si orice speranta e pierduta, dormea intors amorul meu de plumb si flori de plumb, sta singur in cavou si era vant si scartiau coroanele de plumb. Iti inchin un imn tie, Ilarie Voronca, nu mai vanam ursul sur prin muntii Americii, bratele noastre nu mai sangere paduri salbatice, ne operam visele, ca intestinele, singuri ne inchidem in mucegaiul birourilor. Iata-l pe Gellu Naum, fost pe vremuri calator, sa retinem cel putin faptul ca nu-i pinguin, langa el e Urmuz, cel mai cum se cade Leu, cantaret la clarinet si...din cand in cand, poiet. Spun tatei ca mi-e sete si imi face semn ca pot sa beau, ma simt legat de vietatea ce-a murit la ceas oprit de lege si de datini...de Nicolae si de Labis. Iarna cu tine, tii tu minte Ana-Beliii, cum iti citeam Mircea Cartarescu in statia lui 31 Liana Falacii. Iarna cu tine, ah, Ana-Beliii, cand dupa hectare de Cismegiu te duruse picioarilii si te fofilai si jucai teatru si n-ai vrut sa urci cu mine o clipa la amfiteatru ca sa vorbesc un moment cu Buduca pretextand ca e tarziu si te cearta mamuca. O...Noi cei care suntem ingrozitori de mari, care n-am mai cazut pe gheata dintre cele doua razboaie mondiale, noi cei ingrozitori de mari simtim cateodata cum ne lipsesc poeziile lui Marin Sorescu. O...cat ne lipsesc uneori poeziile dar nu putem nici macar sa fim tristi din cauza asta si sa plangem din tot sufletul. Tinandu-ne cu mana de piciorul scaunului pentru ca noi suntem niste oameni mari si nu este nimeni mai mare care sa ne mangaie. Iar te-ai cufundat in stele, si in nori, si in ceruri 'nalte, Luceafar al diminetii, in zadar rauri in soare gramadesti 'n a ta gandire, noi ramanem la toate rece, cine poate sa te-asculte?

Despre jurnalul lunui Om Ratat

V-am mintit inca de la inceput sau mai bine zis am omis acest "detaliu". Am sa va spun cum a pornit toata povestea din Jurnalul unui om ratat. Prima data a fost vorba de ea. Caci ce poveste e demna de atentie daca cele mai ascunse dorinte nu sunt animate de dragoste? Credeam ca lipsa ei e sursa nefericirii mele. Credeam ca o pot face responsaibila pentru toate neimplinirile mele. Credeam ca dragostea trebuie sa mi se dea. Vroiam ca ea sa sufere pentru asta, dar nu stiam ca de fapt eu eram cel care se biciuia. Apoi pe parcurs ce inaintam imaginea ei devenea tot mai confuza si ma apropiam de adancurile obscure ale sufletului. Am inteles atunci ca dorintele mele, instinctele si chiar ceea ce numeam eu dragoste aveau radacini mult mai adanci. Cu lampa in mana, la inceput timid, am inaintat tot mai mult in pestera sufletului meu. Am gasit atunci comori ingropate, imagini ale copilariei, chiar si pe Iisus rastignit pe cruce, dar am gasit si cutii de conserva ruginite, pet-uri aruncate peste tot, haine invechite, paine mucegaita. Imaginea ei s-a micsorat ca eu sa cresc. M-a condus spre drumul regasirii si al implinirii prin ceea ce poate oferi un om, nu prin ceea ce poate primi.

Caci nimic nu se compara cu dragostea care se jertfeste, care iarta si care trece mai departe pe suprafata apei. Pentru ca nici o carte nu-si merita numele daca nu-si recucereste dragostea, dragostea de viata, de sine, de lume, dragostea de caini si de pisici. Da, asa a inceput totul dragii mei, ca o ploaie acida ca abia toamna sa devina vis de vara. Unii oameni au inteles in manifestarea libertatii zborul pasarii inaripate, au inchis ochii si au intins mainile in bataia vantului. Libertatea adevarata nu vine decat atunci cand devi indulgent cu tine insuti, cand incetezi sa iti mai dai termene. Asta inseamna sa te ratezi, sa fii liber cu adevarat. Si cred ca am reusit de aceea am decis sa inchei acest jurnal, nu si povestea vietii mele (sau acest blog) care va fi una scrisa pe frunze, pe frunte crestata cu fiecare zambet sau in inimile in care m-am inchis. Sunt liber pentru ca am urcat muntele in genunchi cand as fi putut sa iau telefericul. Dar imaginea care mi se deschide acum in fata ochilor nu ar mai fi fost asa de frumoasa, nu ar mai fi avut nostalgia paradisului si nici semnificatia pe care i-o atribui azi.

Am apelat la pathos cu riscul de a deveni patetic, pentru ca el exprima focul si ardoarea tineretii, un foc de paie puternic, dar care arde repede. Am uzat uneori de imagini frumoase nestiind ca le tocesc, de metafore prea incarcate sub rodul lor, dar singurul adevar este omul, iar omul este insasi stilul. Sfarsesc acum prin a va iubi pentru ca v-ati lasat induiosati de ceea ce iubeam si pentru ca inainte de a ma rata in definitiv, mi-ati acordat indulgente. Nu ma dezic astfel de nimic din ceea ce am fost, pentru ca imaginea labirintului nu capata sens decat vazuta de sus. Nu am reusit sa impac contrariile pentru ca ar fi insemnat sa devin o leguma. Ma bucur de vant fara sa fiu invidios pe zborul pasarilor. Lumea asta e atat de perfecta, atat de complexa, gandindu-ma ca orice suferinta e desavarsita. Durearea e atat de concrata incat nu putem sa nu recunoastem adevarul carnii si adevarul spiritului. Cum la fel de concrete sunt bucuriile noastre efemere. Concrete prin urmele pe care le lasa pe cer si in inimile noastre. Nimic nu-i lipseste omului ce cauta, iar aceasta catuare nu e in zadar. Cautarea e insasi scopul vietii. Acum mai mult ca ieri, iubesc pentru ca nu cred decat in sarutul care ne ucide, imbratisarea care ne desparte, distanta care ne leaga. Am vrut sa scap de ea, am vrut sa o urasc, dar am sfarsit prin a o iubi si mai mult. Iata cu adevarat un om liber si fara viclesug. Iubesc pentru ca sunt facut sa fiu iubire, Dumnezeu e Tatal meu.

Ce este omul ca sa te gandesti la el?

In drumul meu intors din Bucuresti inspre Pitesti, mergea un om fara maini si fara picioare, doar cu 3 degete facute special pentru manerul unui pistol. Si va intrebati oare cum mergea? Ei bine, mergea cu autobuz. In fata mea soferul. Din cand in cand un calator se ridica, facea un semn si cobora cand casa unde locuia se-apropia. Si tot asa au coborat rand pe rand toti din autobuz pana am ramas eu cu omul fara maini si fara picioare. Mi-a povestit cum intr-o seara a fost rapit si obligat sa cerseasca. Dar dupa un an de calatorii prin asta Lume, s-a gandit sa anunte politia. Dupa un schimb de focuri ca in filme, omul a scapat, fiind excortat la acest autobuz. Nu prea mi-a venit sa cred, dar omul fara maini si fara picioare invoca cuvantul soferului. Politia chiar l-a adus in accest autobuz. Altfel cum se urca singur treptele, cum se punea singur pe scaun?

In sfarsit am ajuns in autogara, iar omul m-a rugat sa chem pe cineva ca sa il coboare, el fiind, evident, fara maini si fara picioare. Autobuzul oprise chiar langa un grup de oameni ce isi luau cafeaua din picioare, dar nimeni nu s-a deranjat sa il ajute, toti sorbind cu pofta din pocale. Atunci, pentru ca n-as fi vrut sa fac un gest care nu-mi apartine, omul lasandu-mi singura varianta valabila, l-am luat in brate. Nu vroiam sa ma simt mai bun decat sunt pentru ca asta m-ar fi jignit enorm. Ei bine, tocmai de-aici incepe povestea. Omul se tinea de mine ca un copil, cu cioturile lui de maini. Am stat asa cu el in brate pentru ca nu stiam unde sa il las si ne-am plimbat in vazul tuturor. Unde pot lasa un ciot de om? am intrebat eu un trecator. Ce sa fac cu el? De ce imi dati acest ciot de om sa il car? Si de ce va prefaceti ca nu vedeti?


Am simtit o repulsie fata de gestul meu care nu se numea nici sila si nici mila. Un ciot de om care se tinea de umerii mei cu gatul si cu barbia, care ma imbratisa cu coastele si care isi punea toate speranta in pasii mei tari, numai ca sa nu-l scap din maini. Un copil cu mustata. L-am lasat pe o banca si mi-am indreptat hainele sifonate. Si repulsia mea nu se indrepta spre acest om care pe drept cuvant, era nenorocit. Repulsia mea se intorcea impotriva faptului ca dintr-o meschinarie absurda nu l-as fi eliberat cu nici un chip de sub povara lui. Si ce s-ar face lumea fara cersetorii ei? Cine ar mai salva un biet nenorocit?

Nu vreau sa-ti aflu povestea pentru ca nu cred decat in dramele care nu se pot spune. Nu cred decat in imbratisarea care ne desparte inainte de a pleca mai departe. Nu cred decat in faptul ca te las in soare, iar tu iti vei linge in continuare ranile, iti vei bandaja cioturile. Caci asta inseamna sa calatoresti, sa treci din bratele altuia in alte brate mai incapatoare, mereu altele si totusi aceleasi.

Maica Domnului pedepsind Pruncul Iisus

Azi am terminat de scris lucrarea de licenta. Arta ca forma de comunicare si cunoastere cu un studiu de caz in pictura suprararealista. Cel mai mult m-a impresionat tabloul lui Max Ernst, Maica Domnului pedepsind Pruncul Iisus.
La fel ca în Enigma Dorinţei a lui Dalí, se observa in mod implicit complexul lui Eudip, mama care îşi pedepeseste odrasla. În psihanaliză, complexul eudipian simbolizează legătura erotică inconştientă cu părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex, care se dezvoltă încă din copilărie şi provoacă sentimente de vinovăţie şi teamă în cadrul unei stări nevrotice.

Observăm aşadar dorinţa mamei de a-şi castra pruncul pentru a-l avea doar pentru ea. În vechea cultura ebraică, circumcizia era semnul legământului între popor şi Dumnezeu, un Dumnezeu care îi vroia cu gelozie. Simbolul autorităţii materne este dat de piedestalul pe care stă. Este undeva sus, ca un fel de tribună a judecăţii drepte. Prin jocul de rol pe care îl are, mama este îndreptăţită să-şi pedepsească pruncul. Ea este autoritatea supreamă. Acest simbol este evidenţiat prin ridicarea mâinii.

Culoarea roşie a bluzei este simbolul pasiunii, rodul excesului de zel cu care îşi pedepseşte pruncul. Această culoare contrastează cu albastrul cerului şi crează un violet, aproape de roz, o culoare neutră evidenţiată pe peretele din stânga. Tot pe acelaşi perete, ca într-o anticameră se observa chipul a trei bărbaţi care par să discute. Feţele lor sunt mulţumitoare, ca şi cum ar simpatiza cu gestul făcut de Maica Domnului. Faptul că discută din spatele zidului însemană ca ei nu vor să ia parte la acţiune decât în mod pasiv. Ochiul închis al primului om, dar şi expunerea celorlalţi la urchea lui, par a şopti faptele întâmplate.

Problema moralităţii actului nu se poate pune decât din perspectiva mamei. Ea este singura care decide dacă este bine sau nu să-şi bată pruncul. Această concluzie este întărită de aura cercului, care încă stă pe capul ei, spre deosbire de pruncul Iisus, al cărui cerc a căzut pe jos. Dincolo de compexul eudipian, gestul stârneşte resentimentele ascunse ale copilăriei. Câţi dintre copii nu au fost pedepsiţi de mame, acumulând astfel frustrările de mai târziu. Acest lucru se poate transforma în obsesiile cu timpul, în ura sau din contră, poate crea o depedenţă maternă. Nevoia de siguranţă psihologică, de o autoritatea care să fie recunoscută. Mama care îşi pedepseşte pruncul, dar şi tatăl care nu ia atitudine sunt două polarităţi în complexu lui Eudip. Pentru că acest complex se manifestă adesea doar între mamă-fiu, tata-fiică.

Dincolo de aceste interpretări psihanalitice, cred că artistul a vrut să şocheze tocmai prin producerea neverosimilului. Pentru că în definitiv, suprarealismul înseamnă întâlnirea dintre o maşină de cusut şi o umbrelă pe masa de operaţie (Comte de Lautréamont). Din moment ce ideea îţi vine în minte, ea te ispiteşte şi nu-ţi dă pace. Se transforma în obsesii şi în coşmaruri. Numai când laşi imaginaţia liberă te vei simţi cu adevărat liber, când ajungi să o obiectvezi şi să iei cunştinţă de ea. La fel cum gândul ispitei a venit la Eva în grădina Eden printr-o îndoială şi a dispărut prin faptul că a cedat ispitei mancând din fruct, la fel şi obsesiile se cuibăresc în mintea creatorului şi nu-i dau pace. Fructul oprit ar fi tocmai această nebunie, care şochează opinia publică. Cum să-şi bată pruncul Iisus, Maica Domnului, când noi ştim prea bine că a fost fără păcat, fără cusur?

Tocmai aceste încercări de a fi un copil bun, de a nu călca regula, vrea să evidenţieze Max Ernst în tabloul acesta. Încercări care pot naşte adevărate complexe de inferioritate, care pot să limiteze libidoul sau să inhibe imaginaţia, originalitatea şi spiritul creator. Te bat chiar dacă esti cuminte, este o dorinţă masochistă, o eliberare a energiilor negative, o descărcare a propriilor frustrări pe copilul nostru, pe o parte din noi, el fiind doar proiecţia noastră,”carne din carnea noastră”.

Şi câţi dintre noi nu ne-am imaginat fapte penibile, doar de dragul absurdului? Aceste imagini pe care le-am reprimat în incoştient şi care au revenit de fiecare dată în visele noastre, au stat ca un ghimpe în coastă. Poate că ne-am imaginat scene nuduri într-o biserică, iar dintr-o dată am spus că aşa ceva este imposibil, am expediat din mintea noastră repede orice imagine. Dar ea persistă, e acolo şi nu ne dă pace până nu o eliberăm. Probabil că penibilul din spaţiul public ne face să ne visăm noaptea mergând pe străzi goi. Pe mine cel puţin, m-a impresionat acest tablou prin caracterul lui şi prin puterea de a nega, de a întoarce pe dos lucrurile. Se îndepărtează de acest coreset al oricărei etici şi morale care ne-a reprimat, care ne-a făcut să luptăm cu noi înşine, cu voinţa opusă naturii, civilizaţia opusă barbarismului.

Tocmai această rupere de cutume vrea să evidenţieze Max Ernst în tabloul Maica Domnului pedepsind pruncul Iisus. Pentru că dincolo de toate, suprarealismul înseamnă elibararea fanteziei, rupera de orice cutumă şi de orice tradiţie, negarea conservatorismului şi a dogmelor.

Imaginea de sine.

Importanta actului reflexiv in evaluarea acelor momente din viata noastra este mai mare decat credeam. Ma uit pe facebook la pozele celor mai multi, la statusuri si stari de spirit, si vad ca viata lor e minunata. E ca un vis, fara pauze, fara intreruperi. Iti poti alege momentele cele mai frumoase din viata, iar celelalte sunt ca si inexistente. Viata fara pauze, fara plictiseala. Viata asa cum o prezinti in fata lumii, canonizata. Nu vreau sa fac diferenta intre virtual si real, pentru ca tot noi suntem. Ideea ar fi in ce masura ne alegem "o viata oficiala"? In ce masura suntem sinceri cu noi? Pentru ca ne alegem acele momente care ne-au punctat existenta, avem impresia ca viata a fost un continuu tumult. Sunt prea sincer cu mine ca sa nu recunsc serile in care stau degeaba. Faptul ca nu ma pot bucura de simplele iesiri. Plictiseala. Caldura. Nevrozele. Invidia. Nu as vrea sa neg o parte din mine. Sunt tot eu.

Lumea iti spune, FII TU INSUTI! N-am intalnit o formulare mai gresita, la nivelul simtului comun, ca acceasta. Esti tu insuti in poze? Noi lucram cu imagini, nu cu realitatea. Ne fixam o imagine despre ceea ce credem ca e lumea, despre iubirile noastre, despre societatea in care traim, despre altii. Nu putem cunoaste lucrurile in esenta lor. Naivitatea mea e ca pe celalalt mereu il vad hiperbolizat. Si chiar daca ai mai multe fete, tot tu esti. "Nu te stiam asa, David." Imi spun cei mai multi. Te stiam baiat cuminte, sensibil, frumos, etc. Pentru ca ei deja imi fabricasera in mintea lor o imagine ideala. Probabil ca vina e a mea. Am lasat sa se vada doar ceea ce mi-a convenit. Eu INSUMI, eram ceea ce ar fi asteptat ei sa fiu...

A te RATA, inseamna sa scapi de aceasta obsesie de a mai fii tu insuti. Ce prostie. Esti, si atat. Nu poti fi tu INSUTI, insa iti poti alege imaginea pe care vrei sa ti-o dai, printr-un act reflexiv. Ca sa fii INSUTI, trebuie sa impaci contrariile, sau sa le accepti. Sa admiti ca poti fi ORICE. Si ca nu poti fi tu insuti din moment ce eul in sine, nu poate fi cunoscut. Este un eu dual, imprevizibil, care nu are o evolutie liniara, si se substrage cunoasterii de sine. Toate faptele iti apartin in egala masura. Esti si bun, esti si rau. Iar aceasta calitate nu poate fi atribuita decat din afara. Imaginea ideala ar inseama sa FII TU INSUTI. Dar ar insemna sa lucrezi cu termeni confuzi. Ca si cum ai spune, "eu stiu rostul existentei mele, eu stiu cine sunt, de unde vin si unde ma indrept." Nu poti FII TU INSUTI din moment ce omul e devenire. Nici macar pietrele nu pot fi ele insele, pentru ca niciodata nu se scalda in aceeasi apa. Suntem in continua schimbare, de aceeea avem nevoie de poze pentru a ne fixa "imaginea de sine", adica pe noi insine in raport cu lumea. Si ne evaluam bine, ne mintim frumos.

Cand te uiti in spate, totul pare frumos. Si nu trebuie sa fii romantic sa poti valorifica trecutul, o simpla poza e suficient ca sa iti spuna "cine esti". Dar oare iti spune cine esti, sau ce ai fost? Cand ma uit la poze, uit de fapt starea de spirit in care au fost facute. Si atunci noi proiectam propria imagine ideala asupra momentului. Sa nu mai spun de pozele altora. Sunt naiv si paranoic sa cred ca vita celor mai multi este atat de frumoasa. Dragii mei, viata povestita sa transforma inveitabil in adevar artistic. Pentru ca sunt poze frumoase pe care le-am facut din plicitseala, poze la mare sau la plaja unde nu aveam ce face, chiar daca era un loc superb. Poze pe care le faci din disperarea ca treci, ca nu te-ai bucurat suficient de moment, si ca acest moment iti scapa printre degete. Nu stii ce pierzi, din cauza asta faci poze... Pentru ca daca am trai cu tot extazul fericiri, nu am mai avea nevoie de memorie.

Am vazut de curand pe Facebook, un album de la o nunta in care erau mii de poze. Si atunci m-am intrebat, oamenii astia au facut nunta doar pentru o "simpla sedinta foto"? De frica faptului ca momentul nu se ridica la nivelul asteptarilor, au facut ei cu disperarea atatea poze? Abia peste ani va insemna ceva acel moment. Pentru ca poza va proiecta toate acele sentimente, trairi, iluzii, toate sperantele noastre pe care le-am investit in ea. Traim pentru a ne aduce aminte? Traim pentru a povesti? Este oare viata mai frumoasa atunci cand ne intoarcem asupra ei in mod reflexiv? Nu este trecutul cel care ne alimenteaza prezentul? "Carpe diem", sau traieste-ti clipa, se transforam intr-o ironie atunci cand vrei sa "imortalizezi momentul" in plina petrecere. Probabil ca dintr-un defect ontologic, nu ma pot abandona clipei. Asta inseamna a te rata. Acei oameni ratati nu mai au dreptul la memorie. Sunt oameni care traiesc in imediat ca animalele. Numai ele stiu sa traiasca dupa dictonul "paste momentul".

Intre eros si thanatos

Buzele mele sunt buze pacatoase. Sunt buze care n-au sarutat sfintele icoane in locul unde toti scuipa. Au fost buze pangarite de bolta sanilor tai goi. Pe cerul gurii mele ai desenat atunci stele. Picioarele tale, colac de salvare. Imi lipeam urechea si ma lasam purtat de valuri. Bratele tale reci se incolaceau in jurul gatului meu ca un sarpe Boua. Ma culcam pe-o ureche in palma ta moale. Iti cuatam in noapte cu buzele guguiele. Si te-am sorbit pana te-ai scurs prin crapatura usii. Ai intrat ca firimiturile in podea. Te-ai evaporat intr-un manunchi de fluturi si parfum. Cenusa ta a luat-o vantul si Marea o cerne acum prin valuri. Iti cauta scafandrii inelul in adancuri sa iti dezlege misterul prins in mrejele vanatorilor de Balene. Cum as putea sa mai sarut coltul gurii tale fara sa il ating cu taciuni?


Am iubit, ca mai toti criminalii, doar pacatele mici. Si te-am ucis ca Iuda Iscarioteanul, printr-un simplu sarut pe obraz. A fost putin, a fost ceva mai mult, nu o vom sti poate niciodata... Timpul si spatiul o sa il turtim in bratele noastre vanjoase ca fierarii otelul. O sa aflam atunci adevarul care ne va elibera sufletele spre lumina. De ce nu ti-a desenat Marele Anonim un buzunar mai mare, in care sa ma adapostesc in caz de ploaie? Te-as fi urmat atunci oridunde ca urma pasilor tai pe tarmul unei mari. M-as fi ghemuit pe pantecul tau gol ca un buric. Si m-as fi facut mic. Un punct pe cer.

Femeia concretă

Înainte de potop, femeile erau atât de frumoase încât i–au ispitit chiar şi pe Îngeri. Luceafărul nu a rezistat nemuririi şi a căzut în păcat. Nu vreau să vorbesc de frumuseţea interioară pe care mulţi resentimentari o invocă cu atâta succes. Dragostea se izbeşte de aspect, dar trece mai departe. Din femeie suntem şi la femeie ne vom întoarce de fiecare dată.

Mâinile femeilor sunt ca nişte laţuri, te înfăşoară şi te ţin captiv pe vecie. Le iei picioarele în braţe şi nu le mai laşi să plece. Când lipeşti urechea de pântecul lor fertil ai senzaţia că eşti mai aproape de cer, de originile ascunse pentru totdeauna înlăuntrul lor. Când te uiţi la o aşa făptră te apucă toate nevrozele şi te simţi murdar, păcătos. Frumuseţea există, cum şi urâtul e o evidenţă pe care nu o putem nega.

Când văd o aşa alcătuire de ţesuturi armonios legate cu fiecare celulă în parte, exclam cu şi mai mare convingere : Într–adevăr, Dumnezeu există! Cum să crezi în evoluţie când devenim din ce în ce mai urâţi, nişte maimuţe cu păr oriunde? Dacă am vedea pentru o clipă raiul, atunci ne–am sinucide în masă. Nu am mai suporta starea în care trăim. Depresia celor care au trăit în lux şi au pierdut peste noapte toată averea, senzaţia asta o am când văd o aşa făptură, că am degenerat, că am ajuns un gunoi, o bucată de pământ din care cresc răsaduri de cheratină.

Femeia este simbolul acţiunii. Pragmatismul lor, probabil din faptul că sunt nevoite să nască, să crească, să dea viaţă, nu le dă dreptul la angoase existenţiale, iar atunci când suferă, o fac dintr–o neîmpăcare de sine, dintr–o înţelgere neadecvată, dintr–o dorinţă nesatisfăcută a libidoului. Metafizic nu înseamnă să visezi, ci să te situezi dincolo de problemele vizibile, pe când femeile fac din aceste probleme un decor trivial, uşor de asimilat şi de acceptat. Problemele lor sunt pur psihologice, ţin de construcţia mentalului afectiv. La ele problemle metafizice se confundă cu crizele dionisiace.

Cum poţi să nu iubeşti o fiinţă atât de concretă şi totuşi enigmatică? Atunci cand în loc să despice firul în patru se apropie de tine, te ia în braţe şi te sărută. Femeile aduc cerul mai aproape de pământ prin concret. Dragostea lor este pământeană. O simţi în mâncarea de cartofi cu foi de dafin pe care tocmai ţi–au gătit–o, o simţi în parfumul lor, în mirosul comun tuturor femeilor date cu deodorant Dove. E o dragoste de copil care te iubeşte pentru ceea ce eşti, nu pentru un ideal abstract.

Iubeşti o femeie pentru frumuseţea ei fizică, dezbracată cum e, o priveşti în semi–întuneric şi devii conştient de faptul că ai o operă de artă în pat. Îi faci conturul corpului cu degetul, o atingi ca să te convingi că e reală, concretă şi materială ca o vioară. O sculptură cum mulţi sculptori au visat să aibe. De multe ori ai senzaţia că sunt făcute ca să le admiri, ca să le venerezi, ca să te închini la picioarele lor, nu ca să le posezi.

Provocarea de a lupta, de a cuceri o femeie cu orice preţ, este o falsă provocare. Când faci din femeie un "trofeu" îţi dai seama că eşti ca un erou ce se luptă cu morile de vânt, un Don Quijote. De aceea relaţiile care se bazează pe cucerire, ci nu pe admiraţie, vor sfârşi la tribunal. Chiar dacă sună mai mult a imprecaţie decât a certitudine, vă asigur eu că e adevărat.

Iubim şi admirăm femeile pentru ceea ce nu suntem. Gesturile lor molatece, incheietura mainii atunci cand duc tigara la gura, voluptatea cu care stau intinse pe lespezi la soare, ca niste feline sigure pe farmecul lor. Trăsăturile lor angelice, că uneori nu ştii dacă iubeşti un copil, o femeie sau o mamă, cu buzele mereu întredeschise, uscate, gata să te soarbă. Optimismul lor atunci când te consideri un ratat şi încurajările de care ai atâta nevoie când eşti deprimat. Familiaritatea cu care te primesc de fiecare dată în braţe, fără să te întrebe unde ai fost. Îndrăzneala de care n-ai fi crezut că pot fi în stare atunci când luminile se sting.

Gestul cu care pune cheia în cui după uşă când vine de la serviciu, când încă tu nu te-ai trezit bine pentru că ai stat toată noaptea la televizor. Atunci ea te întreabă firesc dacă nu vrei să ieşi puţin pe-afară până face repede ceva de mâncare. Te tratează ca pe un bolnav fără să te facă sa te simţi bolnav. Trage draperiile şi deschide fereastra, apoi vine în pat cu hainele ei office să te sărute, aşa nebărbierit de o săptămână cum eşti nu se fereşte să pună obrazul ei fin pe barba ta tepoasă. Atunci ştii că a venit special pentru tine, pentru că nimeni nu ţi-a mai calcă pragul de trei luni, nici măcar prietenii. Depinzi de ea ca de perfuzii şi nu e nimic jignitor în asta. Pentru că nu poţi trăi fără ea la modul propriu.

Te-au uitat toţi, însă ea vine cu aceeaşi fidelitate zi de zi, la aceeaşi oră. I-ai învăţat miscările pe derost. Parcă vizualizezi cum se apleacă uşor, îndoaie un genunchi, îşi scoate un pantof, iar apoi şi celălalt pantof, dar nu înainte de a pune cheile în cui. Aştepţi să intre pe uşa din dormitor, te prefaci că dormi doar pentru a te disculpa de ceea ce n-ai făcut. Femeia concretă te iubeşte în ciuda aşteptărilor tale, te iubeşte chiar dacă nu are motive să te iubească. Pentru că tu eşti un ratat. Iar ea e singura minune care ţi se poate întâmpla, e îngerul trimis de Dumnezeu ca să nu mori de foame.

Şi atunci, ca un gest de supremă iubire, ea te roaga măcar să-i faci un copil. Un copil, auzi... Cu ultimul om care merită să fie tată, un copil... Nimic mai concret. Nu te întrebă cu ce o să-l creşti sau dacă vei fi cu ea să o ţii de mână când va naşte. Nu te întrebă nici când ai de gând să îţi cauţi un serviciu. Te întrabă dacă vrei să-i dăruieşti un copil. Da, asta înseamna dragostea de femeie, dragostea care nu apare în romanele ruseşti şi nici în filmele de la Hollyood. E o dragoste insipidă, incoloră. Se pierde printre degete când o strângi în pumni. Nici măcar nu o poţi literaturiza. Pentru că marile iubiri niciodată nu vor fi spuse. Ele nu se spun, se trăiesc în taină şi ajung la noi numai prin gesturi de mâna a doua.

Ce lipsită de sens ar fi viaţa fără femei. De fapt nu aş putea concepe aşa ceva. E singurul mod de a scăpa de noi înşine. Singurul mod de a ne mai alina singurătatea. Căci în orice iubire, e o pierdere de sine, o alienare. Atunci nu mai există Eu, nu mai există nici conştiinţă. Iubirea concretă este opusul iubirii mistice. Pentru că noi iubim numai ce nu putem avea, uitând de dragostea ce ni s-a dăruit ca o jertfă, fără rezerve, fără pretenţii de a iubi la modul absolut. Şi această dragoste nu a făcut din despărţiri tragedia existenţei sale. Nu a făcut din nicio dramă sfârşitul lumii. Deşi ar fi avut toată îndreptăţirea să o facă. Ce înseamnă teoria dragostei pe lângă viaţa trăită?

Căci cine iubeşte, nu ştie, dar cine a iubit, devine conştient de acest fapt...

violenta simbolica

Mereu m-a preocupat drama omului simplu, pentru ca el nu are nici un avocat. Aspura lui se exercita o violent simbolica, iar cei care stiu sa faca din cuvinte o sabie cu doua taisuri, ii reduc la tacere pe oamenii simplii, cu cele mai nobile sentimente. Si eu am dat inapoi cand altii m-au jignit. Si uneori m-am simtit incapabil sa ma apar. Sau am luat un aer de superioritate pe care “ceilalti sunt prea mici sa o inteleaga”. De fapt e drama omului in genere. Imposibilitatea de a comunica ceea ce esti. Sa fii mereu cu o treapta mai jos decat adevarata ta statura, din lipsa de cuvinte.

Intr-o disputa nu castiga cel care are dreptate, ci doar cel care isi sustine mai bine punctul de vedere. Tacerea niciodata nu a fost luata ca argument. Cand Isus era in fata lui Pilat, fiind implorat sa spuna ceva in apararea lui, acesta a tacut ca un miel pe care-l duci la macelarie. Ce putea spune? Sa stii ca ai dreptate, dar sa nu iti poti sustine cauza...pentru ca poti fi usor confundat cu lichelele. Atunci lasi faptele sa vorbeasca si pleci capul in fata ghilotinei. Nu renunti astfel la adevar, ci il intaresti cu pretul sangelui tau ca o marturie. Sa stii sa te ridici deasupra multimii, care te condamna la moarte, prin supunere. Doar asa poti dezarma un dusman, doar cand lasi armele jos si refuzi sa lupti. Tacerea ca ultima forma de rezistenta, sau incapatanarea de a lupta.

Pai cum, un om care nu vorbeste, nu exista? Un pom e adevarat, nu vorbeste, dar asta nu inseamna ca nu gandeste. Astazi oamenii simplii si nevinovati sunt condamnati la ani grei de puscarie. Oamenii care isi permit un avocat bun ies fara nici o pedeapsa. In lume nu trebuie sa cauti dreptatea...ci consensul. Cine mai crede azi in dreptate cand totul e relativ? Si totusi, eu ma simt dator sa vorbesc in numele acelei categorii neindreptatite.

O data cu omul, se naste si limbajul. Deci el este crator de realitate. Intreaga lume se rezuma la un amplu discurs. Este real ceea ce se poate spune mai limpede si mai usor. De parca ceea ce nu se poate spune, nu exista. Adica ceea ce se poate spune se poate spune prea bine. Omul este mai mult decat limbaj. Atatea sentimente inefabile sa fie aruncate la cosu de gunoi? Pe ce motiv? Ca nu pot fi rationalizate?

Cand omul de la tara iti spune, „lasa ba ca stiu eu mai bine”, nu e o prejudecata asa cum se credea. Specialistii numesc asta cutume, sau adevarul simtului comun. Cand taranul iti spune asta, el se refera intr-o fractiune de secunda la un intreg univers, la o experienta de viata personala, la propriile valori si trairi. Nu ai tu cum sa stii de pe pozitia de specialist in comunicare prin ce a trecut el. Si nici el nu iti poate explica in 7 clase ce a trait in 70 de ani. Poate ca la prima vedere e o incapatanarea, dar macar omul simplu are demnitatea sa refuze un dialog absurd.

Ce inseamna violenta simbolica? Nu inseamna doar sa folosesti cuvinte vulgare sau sa intimidezi verbal. Ci inseamna sa exerciti o presiune intelectuala asupra omului naiv. Inseamna sa ii pui in fata doar acele argumente de care el nu poate dispune. Prin faptul ca tu esti mai destept, nu iti da dreptul sa folosesti aceasta inteligenta speculativa doar in scopuri proprii. Poate ca astfel se explica alienarea dintre intelectuali si mase. Dreptate au si unii si altii pentru ca in ambele cazuri lipseste respectul. Si parca totusi, omul simplu are mai mult respect pentru cel "cetiti" si "cu multa carte".

sexul ca forma de cunoastere

Se zice ca "orice fiinta in urma actului sexual este incercata de tristeti nebanuite." Astepti ca misterul sa se implineasca, iar cand ai crezut ca l-ai prins pe Dumnezeu de calcai, totul se disipeaza intr-o senzatie inefabila. Nu e nevoie sa flirtezi doua-trei luni cu persoana cu care te culci, ca dupa ce actul se consuma, ai impresia ca o cunosti de cand lumea. Si totusi, nu poti patrunde insemnatatea acestui lucru. E langa tine, o cunosti, dar nu poti sa-ti explici. Orice cunastere e o golire de sine, o tristete. Cunoastera nu e decat un act sexual. E o cunoastere in adancime, niciodata cum s-a pretins ca ar fi o cunoastere de suprafata, generala, superficiala si vulgara. Deasemenea, e o cunoastere nemijlocita, pentru ca nu exista intermediar. E o cunoastere de la sursa la sursa.

Pe cand cunoasterea mijlocita, filosofica, poetica, empirica, religioasa etc, nu e decat un act sexual mereu amanat, iar cand acesta vine iremediabil, creeaza senzatia implinirii, a unei sigurante psihologice. Nu dintr-un instinct de conservare ne procreem, ci dintr-o frica de necunoscut. Vrem sa stim ce urmeaza. Curiozitatea este mult mai mare, de aceea in momentul in care am mancat, ni s-au deschis ochii. Vedem, dar nu pircepem. Cunoasterea dinaintea caderii in pacat era o cunoastere de tip sexual, pentru ca nu implica reflexivitatea momentului, era o cunoastere continua si neintrerupta. Nu ne putem intorce reflexiv asupra actului, cum nici asupra vietii. Singurul lucru pe care il putem face e sa traim. Vacile par sa ne spuna asta din priviri. Cand vorbim cu ele ne sfideaza intelepciunea prin tacere. Ele stiu, dar nu vor sa spuna! Vorbeste-le, cu siguranta te vor lasa in ignoranta ta, sau se vor balega!

Dupa actul sexual te copleseste o cadere intr-un vid existential. Il intelegi pe Don Juan, pentru care orice femeie cucerita era un mod de cunoastere ireversibila. In fiecare act te consumi iremediabil. Absurdul vietii nu poate fi inteles decat in actul sexual. Cu cat cunosti mai multe femei, cu atata devii mai gol, pentru ca pierzi esenta lucrului. Dar tocmai acest lucru ne scapa: pentru ca nu putem pierde decat cea ce am avut candva... Si viata nu ar fi atat de absurda prin repetara actului sexual, pentru ca in fond, nici o aventura nu seamana cu alta, chiar daca poarta acelasi nume, ci prin faptul ca realizezi cat de efemer si trecator esti. Nu poti prinde momentul, pentru ca iti scapa.

Vrei sa te pierzi in fiecare femeie, pentru ca nu poti trai absolut decat intr-un mare anonimat. Si nu din dorinta patologica de a te inmulti sau de a domina cat mai multe femei, de a-ti lasa samanta intr-un trup fertil, ci din implinirea pe care o simti cand te consumi. Stii ca vei muri cu fiecare daruire, ca vei ajunge un scai uzat si simti voluptatea nefericirii, ca ai posedat ceva ce n-ai putut pastra niciodata.

Nu vrei sa mori, de aceea te agati cu disperare de toate fiintele care iti ies in cale. Nu vrei sa mori, de aceea te reversi in fiecare fiinta, crezand ca astfel vei trai in amintirea ei, in corpul ei, in carnea pe care ai patruns-o, purtat in pantecul ancestral al originilor. Ne intorcem astfel oare la "mama pamant" din care am fost nascuti? Este actul sexual cea mai mare spaima a vietii, deci si cea mai mare voluptate? Nu simtim oare o fericire mai mare cand stim ca am lasat urme adanci in sufletul celor pe care ii iubim? Nu ne-am visat oare niciodat morti la gandul ca ceilalti ne vor plange amarnic lipsa? Actul sexual e ceva ce mie, cel putin, imi scapa...

Fericirea care nu se poate spune, se transforma intr-o disperare acuta. Ai vrea sa iubesti toate acele fiinte pana le strivesti, sa le spui ca tu stii ce inseamna sa fii fericit, iar ele sa te priveasca cu scepticism ca pe un Don Juan. Fericirea surzilor si a mutilor e mult mai grea, precum fericirea celor care nu pot sa planga sau sa rada in hohote de extaz se intoarce impotriva lor ca un sarpe hranit la sanul stapanului. Cand nimeni nu vrea sa traieasca cu tine fericirea, vei fi ca un om legat, ca un diavol care nu mai are pe cine sa insele. Pentru ca nu poti sa-ti aduci aminte de lucurile placute decat cu durere in suflet...Iata dar, cum Domn Juan este un insetat de cunoastere, dar este o cunoastere in adancime, cantitativa. Pentru ca exista doua moduri de a iubi: sa te consumi intr-o singura dragoste neimplinita, sau sa iubesti de fiecare data cu aceeasi tristete si profunzime.

E foarte intersant cum in vechime, chiar in Biblie,(nu stiu daca traducerea este universala) se folosea formula: A intrat la ea, si a cunoscut-o, si ea a ramas grea. Genesa cap.4 primul verset: "După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: Am dobândit om de la Dumnezeu". Apoi versetul 17: "După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh." Deci, in limbajul popular s-a pastrat aceasta notiune de cunoastere, ca act sexual, desi in viata cotidiana a suferit diferite extensii.

Actul sexual imita actul creator, pentru ca doar in dragoste putem fi seriosi. Priveste cu cata seriozitate se joaca un copil...Nimeni nu ar vrea sa-l minta ca barcuta pe care a facut-o nu e decat un cosciug fara catarg. Suntem seriosi si imitam ceea ce credem ca vom face devenind parinti. Daca nu ar fi functia de metalimbaj, atunci gemetele noastre de extaz nu s-ar diferentia de grohaitul unuor porci. Asadar, daca nu dam o dimensiune mult mai mare actului in sine, daca nu il incadram intr-o anumita aura, atunci riscam sa dam in gol... Functia de metalimbaj ar fi contextul. Iar contextul nu e decat cadrul in care se consuma actul, adica in familie sau intr-o relatie bazata pe dragoste... Asadar, fara Dumnezeu, fara sa transcendem simpla impreunare biologica, totul se transforma in zadarnicie.

povestea unui faun

Nu stiu cum sa va zic, dar de curand m-am imprietenit cu un faun. Si nu e animalul meu preferat, daca la asta va gandeati, nici macar nu-i animal, sau cum vreti voi sa-l numiti, e putin domesticit si se hraneste din timpul meu liber. Ii pun in fiecare dimineata lapte la fereastra intr-un taler, iar cu ciocul lui nici prea scurt, dar nici prea lung, atat cat sa-si bage narile unde nu-i fierbe oala, soarbe zilnic laptele cu zgomot asurzitor. Stie ca asta ma scoate din sarite, de aceaa se retrage singur in colt si plange, cu aripile peste genunghi, se face ghem, doar asa ca sa ma impreisoneze. Ma las de fiecare data induplecat, si ca sa il impac, ii promit solemn ca data viitoare o sa ii dau o portie dubla cu cereale.

Are picioare lungi, solzuroase, pentru ca tocmai ce se trage dintr-un dinozaur. Poate merge la fel de bine pe toate cele 6 suprafete ale camerei, fara sa faca discriminare intre jos si sus. Cand vine acasa, il recunosc de la departare, dupa mersul lui greoi si leganat care nu lasa urme in zapda. Burta lui e plina cu apa si ia diferite forme cand se balanseaza, uneori o cara cu roaba pentru ca nu o poate duce. E un faun simpatic care traieste in simbioza cu un ghertoi. De fiecare data cand vrea sa urineze, ghertoiul se urca in varful nucului, isi face de trei ori semnul crucii iar mai apoi, cu ochii inchisi se arunca exact pe centrul de greutate unde cade buricul faunului. Asa se intampla de fiecare data si din orificiile celor trei urechi mediane ale faunului, tasneste un rau mititel tocmai de la el. Drept rasplata, ghertoiul primeste o maslina preparata cu cimbrisor.

Cand vrea sa scoata capul pe fereastra, pentru ca are fereastra lui decupata in tavan cu deschidere spre cer, isi suceste gatul in forma de spirala pana ajunge cu capul in nori. O data ajuns acolo, pastrandu-si locul si suprematia, comunica cu ghertoiul printr-un telefon fara fir. Faunul se hraneste mereu cu sucul din pepene gras. Are un cioc foarte subtire care lasa pepenii seci, din cauza asta taranii incearca sa il sperie cu urzici pe la picioare, singurul punct sensibil unde se gadila si rade pana moare...Faunu iese pe camp doar noaptea si nimeni nu stie exact cum arata. Unii spun ca ar avea coada si coarne, altii ca ar fi o pasare migratoare cu ciocul cat o seringa, cum e pasarea colibri. In fine, pepenii ramasi fara continut se ridica usor la cer ca niste baloane, se umfla la soare ca niste mate lehuze, iar apoi se sparg in mii de bucatele. Cei ramasi intacti sunt aruncati pe Apa Sambetei, plutind si abia supravietuind din ghiarele apelor involburate.

Doar unul singur va scapa de stancile colturoase, de gura pesterilor ascunse sau de pescarii mancatori de simburi. Din acel pepene va iesi un nou faune mai mare, mai frumos si mai plin de sine.

toate aceste locuri pe care le vad

photo D.M toate drepturile rezervate

n-am sa le mai vad, niciodata poate
si mai bine Nu, sunt mult prea fricos...
Am nevoie de un spatiu inchis, stabil,
de un loc intre munti, sa ma stiu...


Calatorind am inteles ca ma desprind,
ma desprind ca o calota de continent
si ratacind pe mare eu port in suflet
un urs adus din departarile polare...

Romania profunda

Iubesc o Romanie launtrica pe care o descopar intr-o relatie intima, in acest mariaj care nu striga in piete dragostea, care nu se implica in lupte ideologice, care nu face jocul de culise al politicienilor, care sta departe de tot acest spectacol ieftin, care nu se pierde in discutii sterile la un pahar de bere punand tara la cale. Ma doare sa vad Romania cum sufera, dar stiu ca voluptatea de a sta cu piedica pustii trasa, celelalte popoare nu o cunosc. Iubesc Romania cu sufletul ei de fata melancolica, cu nostalgiile ei, cu regretele ei, cu doinele ei...O iubesc impreuna cu Brancusi, cu Eminescu, cu Grigorescu si cu Enescu. Caut un om! Pentru un singur om sunt gata sa iubesc o tara 'ntreaga!

doar o vorba sa-ti mai spun

Sunt cateva lucruri pe care trebuie sa le stii ca sa deosebesti falsul de autentic cand vine vorba de beletristica. Intr-un ocean informational, printr-o sumedenie de bloguri unde valorile sunt relative si fiecare are dreptate in felul lui, poti urmari aceasta grila ca sa nu te ratacesti. Toti vrem sa trecem de la stadiu de simplii spectatori si sa participam la creatie. Dar, ca exista mereu un dar, si nu un har...nu trebuie sa ne lasam sedusi de formele fara fond. Asadar,inainte sa te asezi in fata computerului trebuie sa stii:

- sa citesti; omul e singura fiinta din care iese mai multa informatie decat intra. Dar ce sa iasa daca nu ai bagat nimic in cap?

- trebuie sa ai o idee; nu poti sa substitui lipsa de idei prin stil. Vei patina in gol, vei pedala pe o bicicleta fara lant. Si nu vei ajunge prea departe...De aici si antisentimentalismul. Dau de o sumedenie de poezii sterile, care nu exprima decat incapacitatea si disperarea celor mai multi de a se exprima. E adevarat, folosesc figuri si "smecherii" frumoase, dar mi se par kitsch-oase. Frumusetea la indemana oricui nu inseamna arta, cum nu orice fata care pozeaza dezbracata se poate numi nud. In alta ordine de idei, orice fata dezbracata ne pare frumoasa, dar goala.

- Povestea; sa spui lumii ceva, nu doar sentimente confuze. Care ti-e povestea?

- Sa traiesti; Exista aceea maturitate care da valoare scrierilor tale si care nu poate fi inlocuita prin geniu sau inteligenta;

-Vocabularul; Trebuie sa ai un vocabular destul de elaborat ca sa exprimi cele mai intense trairi. Altfel, vei ajunge din lipsa de cuvinte, la casa de nebuni. Pe cati nu-i auzim spunand: "Stiu, dar nu pot sa ma exprim". Aici se naste drama celor mai multi, care au un suflet artistic, dar nu au si ustensilele, tehnica, sau sansa...

-Sa spui cuvintelor pe nume; Ceea ce se poate spune, se poate spune simplu. Nu mai sugerati atata un Univers inefabil.

-Stilul sa iti lase un gust placut, dar sa poti trage si o concluzie cat de mica. Trebuie sa existe un echilibru intre ethos, pathos si logos.

- Sa iti definesti targetul si sa fii consecvent cu tine insuti; Carui public te adresezi?

-Si nu in ultimul rand, trebuie sa ai calitate sufleteasca...

P.S. Clik pe diagrama: Citeste mult, invata cat poti, dar cu aceeasi pasiune, transpira pe masura si apoi scrie!

Totul e filosofie

Sa-ti intre bine in cap! Viata nu-ti da nimic in plus fara sa-ti ia ceva. Daca iti da bogatii, iti ia placerea de a trai in saracie fara griji si fara bani. Cand iti da un serviciu, iti ia timpul liber si placerea de a pierde vremea scriind baliverne. Daca vrei sa devii om mare, va trebui sa renunti la copilarie. Si daca nu vrei sa renunti la copilarie, va trebui sa fii un om imatur, adica nebun. Daca iti da sansa sa iubesti, iti da la pachet si posibilitatea sa suferi pe masur. Daca prin minune iti da faima si recunoastere internationala, atunci iti ia pacea unei vieti anonime. Viata nu-ti da nimic fara sa-ti ia ceva in schimb. Nici macar intelepciunea care vine o data cu trecerea timpului, ci nu cu desteptaciunea unei minti erudite, nici macar ea nu recompenseaza fericirea celor saraci cu duhul. Adica a celor cu mintea clara, limpede si simpla, in speta, fericirea dobitocului.

Ah, democratia nu e buna pentru tine. Pentru ca are la baza teoria conform careia doar speciile puternice vor supravietui. Cu alte cuvinte selectia naturala, organica, pe care o vedem in societate. Pentru cei care nu se zbat pe mal ca pestii aruncati de valuri, pentru cei care stau la soare si nu cauta o oaza de speranta, democratia e ca un desert. Davide, tu trebuie sa privesti in oglinda, pentru ca viata nu e doar o competitie. In burta unui peste se afla alt peste. Tu poti ajunge un om destept, dar mereu va fi unul care se va crede si mai destept. Pentru ca de-asupra ta sta cineva. Ah, Davide, cand te-ai nascut, toti ti-au spus ca viata asta e o competitie, ca trebuie sa te lupti sa ajungi in varful piramidei. La scoala tot o competitie bazata pe note si calificative. Dar nu ti-au spus cu cine te lupti, nu ti-au spus nicioata care e varful pe care trebuie sa-l cuceresti. Si astfel ai luat-o din deal in vale sa urci piscuri noi ca sa vezi mai apoi altele mai inalte, sa vezi ca lumea se deschide ireversibil inaintea ta ca o usa cu doua fete. Si mereu ai rostogolit un bolovan, ca apoi sa il urci pe culmile gloriei, ca un Sisif absurd.

Davide, ce vrei tu de la viata? Nu a fost suficient ca ai facut saltul ontologic, ca ai ajuns om, nu e suficient ca viata ti-a dat o constiinta care te chinuie noaptea? Si atunci petreci in tine, pentru ca ce e val ca valul trece. Iti mai spun o data ca sa-ti intre bine in cap, viata asta nu-i o competitie, pentru ca toti vom ajunge la final, fie mare fie mic, bogat sau scund peltic, cu masina sau pe jos, linia de sosire ne va face o primire cu flori si crengi de brad. Ne vom potrivi perfect in barcuta noastra din lemn si vom aluneca atunci pe marele fluviu spre lumina. Iata dar aici e secretul vietii, sa te lasi dus de val.

Nu vezi ca toata lumea alearga? La ghiseu toti vor sa ti-o ia in fata. Nu te-ai intrebat oare cine i-a alungat din linistea patriarhala? Cine i-a antrenat intr-o cursa care nu-i a lor? Supravietuirea?! Nu-i suficient ca Pamantul se invarte, te mai ameteste si lantul amagirilor, tiribomba vietii frumos colorata, cursa dubla...Cand te uiti in oglinda, iti dai sema ca acceasta curs trebuie sa o pornesti altfel. Sa te intorci spre tine, nu sa o iei inainte ca un cal cu ochelari. Aceasta cursa trebuie sa te cucereasca pe tine, sa petreci timp in tine si sa o termini acolo unde te-ai nascut. Ah, Davide, Davide, n-ai sa te-ntorci, n-ai sa revii, pentru ca timpul niciodata nu se intoarce chiar daca ai da ceasul inapoi, pentru ca ai ajuns prea departe. Esti prins intre oameni, inghesuit si dus din inertie la Scoala, la Primarie, la Biserica, si mai apoi Acasa... Ah, Davide, totul e filosofie.

De dragoste absolut absurda

Nu stiu daca acest blog este despre mine sau despre lume. Dar stiu ca in dorinta de a lasa ceva in spate, asemeni unui avion cu reactie ce lasa urme efemere pe cer, toate faptele noastre se agata cu disperare de posteritate, si de ce nu, de eternitate.

Mai stiu ca toate operele artistice, toate dorintele ascunse, toate reusitele noastre si ambitiile, se leaga de un nume. Si acel nume nu poate fi decat un nume de femeie. Catre ce fiinta se indreapta dorinta de a creea, de a poseda si de a cuceri? Care este muza care ma inspira? Voi ajunge vreodata sa descopar iluzia care m-a tinut in viata atata vreme? Pe parcursul vietii, silueta femeii se sterge si ramanem doar cu ambitiile absurde, ramanem doar cu reusitele pe care nu le mai inchinam la picioarele zeitei noastre. Si atunci toate faptele noastre par iluzorii, ne dam seama ca am luptat fara sa stim pentru ce am luptat. Viata noastra devine o paradigma, uitam care ne-a fost scopul, dar ne folosim in continuare de aceleasi mijloacele.

Dorul meu ne-ncetat se avanta spre cer, spre femeia care s-a ridicat dintre noi si ne-a lasat cu inima grea. Si atunci ea ne-a trimis un mangaietor, femeia concreta, buna si rea, bondoaca si scunda, grasa si frumosa, urata si desteapta.

The connels '74-'75

Mama buna, mama mica, mama scumpa...

Mama a crescut 12 copii. Si-a purtat crucea cum a stiut mai bine, crezand ca asta e menirea ei pe pamanat. Din pantecul ei ca din pamant ne-am tras seva si calciu si vitamina D3, de care are atata nevoie acum. Pentru ea, noi am fost ratiunea de a trai. A trecut prin numeroase necazuri. A dormit sub cerul liber atunci cand ne-a ars casa. A luat-o insa de la capat si a construit alta mai mare si mai frumoasa, ca un pod de piatra, o insula de pace, undeva la margine de padure. A sperat atunci cand doctorii nu-i mai acordau nici o sansa la viata. In ultimul stadiu de septicemie, cand nici perfuziile nu o mai puteau hrani, cand ii udam buzele cu apa, tata nu a incetat sa creada ca Dumnezeu o va face bine, cumparand chiar biletele pentru vacanta. Toti doctorii il compatimeau, crezand ca a innebunit, saracul om... Dar el le-a promis ca mama o sa se faca bine si ca vor pleca amandoi la Baile Herculane.

Mama se trezea in fiecare dimineata sa ne puna masa, impartea treburile de dupa zi la fiecare, iar seara ne citea povestiri la gura sobei. Imi placea sa stau in dreapta ei, cu nasu langa subsuara, sa-i simt mirosul trudei de dupa zi, acel miros de lapte fiert. Niciodata nu am dus lipsa de mancare sau de haine, ba din contra, eram mai privilegiati decat multi copii din generatia noastra. Mama era primitoare de oaspeti si nu era sambata sau duminica sa nu avem la masa in jur de 20 de persoane, uneori mai veneau si copiii vecinilor. Cand era timpul frumos ne duceam sa mancam pe deal, pentru ca in bucatarie nu aveam loc. Mancarea se inmultea ca prin minune intr-atat ca mai si ramanea. Pe langa asta, mai tinea in gazda si copii orfani. Pana si gastele o iubeau pe mama, cand ma intorceam de la izlaz cu ele, cand o vedeau inca de la 30 de metri, isi luau zborul si faceau mare galagie. Parca vroiau sa spune, eu am ajuns prima, ba eu am ajuns prima, iar atunci mama le rasplatea cu boabe de porumb din sort. Mare garagata! :)

Acum a ramas cu cele cinci pisici, ca orice bunica ce se respecta. Si le iubeste si le mangaie ca o nebuna. Parca ar vrea sa le spuna ca feciorii ei si-au luat zborul in tarile calde, ca nu a mai primit un telefon de la craciun, dar ea intelege, ca noi avem probleme noastre si avem lucruri extrem de importante de facut si proiecte mari cu viata noastra. Noi o sa devenim omeni MARI, cu doua trei facultati si pe oriunde vom trece vom face fapte marete. Poate ca am vrut prea repede sa ne facem oameni MARI, poate ca ne-am aruncat prea repede in bratele altor femei. Si dupa ce paradisul a fost pierdut in definitiv, incerca-vom in zadar sa il regasim.

Mama iubeste in mod patologic verdele. E culoarea ei preferata. Nu am vazut un om mai devotat, mai loial, mai indragostit de o culoare, oricare ar fi ea. Si nu imi explic aceasta "preferinta" dusa pana la absurd. Cand vede verde, ochii ii sclipesc asemeni unei feline inteligente, pulsul ii creste si nu mai vede nimic in jur decat dragostea ei pentru verde. Pe langa culoarea verde, iubeste rochiile cu buzunare. Daca o roche e verde si mai are si buzunare, atunci e cea mai frumoasa rochie din lume.

Aş vrea să pun o poveste pe toate momentele subiectului, dar amintirile mele curg ca diapozitivele unui film. Totul merge din amintire în amintire, totul se leagă de sensul ultimului cuvânt. Nu ai cum să nu sfârşeşti ceea ce ţi‒ai propus la început decât într‒o melancolie şi mărturisire continuă. Niciodată nu ştiu când deschid o pagină nouă ce se va întâmpla şi unde mă va purta. Mereu am visat, copil fiind, că voi scrie despre familie. Îmi ziceam în sine, lucrul ăsta îl voi păstra aşa cum e, îl voi povesti, e demn de împărtăşit. Sunt multe poveşti excepţionale, multe familii, şase miliarde de oameni, dar capitalul afectiv din care mă hrănesc niciodata nu îl voi epuiza. Toţi avem propria noastră poveste. Ideea nu e să mi‒o spun pe a mea, ci să vă regăsiţi în ea pe voi, copii uitaţi de timp şi vreme.

Poate că sunt lucruri pe care le‒aţi trăi, altfel nu‒mi explic cum aţi fi în asentimentul meu. Apriori? Mă îndoiesc... Mai degrabă incoştient. Trăim incoştient! Între trecut şi viitor, în această fundătură de timp ne aflăm noi. Azi e mâine, mâine nu va mai fi. În adolescenţă, când personalitatea mea era încă în formare, am încercat să mă cunosc mai bine. Nu am aflat nimic nou între timp. Abia acum mi‒am dat seama că niciodată nu voi ştii cine sunt, dacă nu mă uit la ce am fost. Cu privirea spre trecut, merg înainte. Ştiu cine sunt. Preţuiesc prezentul pentru că ştiu că el îmi va spune cine voi fi. Stau cu picioarele între aceste două luntre. Voi cădea definitiv din timp? Timpul există doar atunci cand îl conştientizezi? Copilăria e în afara timpului ? Timpul sunt eu ? Timpul trece sau eu trec prin timp? Copilăria e prezentul continuu trăit în fiecare zi la modul absolut, Paradisul Pierdut. Copilăria este mitul eternei reîntoarceri. Plină de simboluri şi semnificaţii, ar putea să explice originile noastre primordiale. O pierzi în momentul în care începi să o regreţi, iar ignoranţii nu au ce pierde.

sinceritate

nu va mint, si ca sa nu va mint
imi pun degetul intre ciocan
si nicovala si ma lovesc
cat pot eu de tare
ca sa pot sa zic mai tarziu,
si zic,
intr-un vers frumos si viu,
ca stiu,
nu trebuie sa-mi zici,
stiu dureros de dulce
ce inseamna sa bati cuie.

Despre frustrare

david, 8 ani, copil frustrat.

In ultima perioada se vorbeste atat de mult despre frustrari, incat incep sa ma suspectez ca un ipohondru de toate bolile. Se pare ca prin acest cuvant-minune, lumea poate fi explicata. Frustrarea e sistemul de referinta al oricarui pseudo-psiholog, care incearca sa explice de ce asa si nu altcumva. Frustrarea a inlocuit orice paradigma, prin ea se explica totalitarismul, despotismul, se explica injuraturile, se explica razboiul intercurtural si rasismul, se explica sentimentalismul, se explica nevoia de a-ti tine un blog.

In ziua de azi, cine ia atitudine, e considerat un frustrar. Cine mai indrazneste sa spuna ca lucrurile stau si altcumva, este etichetat drept frustrat. Si in fata unui astfel de argument, nu argumentezi. Frustrarea e absoluta, evidenta, inalienabila, suverana. Chiar acum, pentru simplu fapt ca am indrznit s-o atac, sunt etichetat drept, FRUSTRAT! Exista o presiune psihologica pentru cei care, pe langa inteligenta speculativa, intligenta asta descurcareata, mai au si inteligenta emotionala. Eu unu, ma simt marginalizat, expulzat, pentru ca oricat am miza pe diversitate, oamenii sunt speriati de indivizi. Ei mereu au iesit la suprafata ca un ghimpe, au incomodat cu frustrarile si pretentiile lor. Se simte o discriminare, iar daca asta va naste o frustrare, ei bine, eu sunt primul frustrat. Intrebarea se pune, mai poate fi frustrat un om care isi recunoaste frustrarile?

Un om urat, daca ia atitudine impotriva unui om frumos(fizic), e considerat frustrat. Oricate argumente ar avea, in fata unei astfel de "evidente", nu ai castig de cauza. Adica, tu nu te uiti la tine? Unui om considerat "frustrat" i se opune argumentul ab hominem sau atacul la persoana. Pe ce se bazeaza ipoteza faptului ca el e frustrat, daca nu pe propria ta frustrare? Pentru ca astfel de lucruri nu ai cum se le testezi empiric, ci doar apatizand, sau prin revelarea ideolectului. Ce inseamna asta?adica incerci sa te pui in pielea celuilalt, si cand gasesti similaritati, te autoidentifici. Nu orice dezamagire inseamna obligatoriu frustrare.

Sa luam un exemplu de "frustrare": In urma examenului de capacitate, am fost admis la un profil real, matematica-informatica. Desi preferam un profil umanist, nu am avut media necesara, pentru ca in tot orasul era o singura clasa cu profil filologic din 6 licee. Deci, daca prin absurd, as contesta sistemul de admitere computerizat, sau sistemul de invatamant, as fi declarat drept "frustrat". Orice reforma e o frustrare. Adica cum, nu ai invatat suficient ca sa intri la aceasta clasa, si acum vii sa "schimbi tu ordinea lucrurilor"? Get a life!

In ce masura confundam lucrurile? Pentru ca si invidia, si ura, si agresiunea, si simpla opinie, acum sunt bagate in aceeasi oala pe care scrie, frustrare! Frustrare, frustrare, frustrare. Asta da frustrare si inversunare, sa repeti acest cuvant de atatea ori. Poate ca singura frustrare e ambitia. Copiii plang pentru ca sunt frustrari, adica privati de anumite obiecte. De cand sunt la facultatea asta am invatat sa nu fiu frustrat, ADICA sa nu mai am putetrea de a ma indigna de ceva. Si oarecum dreptatea au si ei pe undeva. Starea apolinica e lipsa oricarei frustrari. Ce te doare pe tine? Pai da, n-ar trebui sa ma doara, dar daca toti am gandi asa... Aceeasi intrebare mi-a pus-o un tigan cand am avertizat-o pe una ca tine ca ii fura portofelu. Da, ne-am pierdut putearea de a ne indigna, de a mai schimba ceva in lume. Si nu stiu de ce am convingerea ca frustrarea nu e decat scuza mediocritatilor de orice varsta.

Asadar, frustrarile pot fi ca o supapa pentru actul crator. Frustrat poate fi si un pictor cand arunca vopsea cu pensula pe un tablou la intamplare si apoi isi vede opera intr-un salon din Paris. Ramane insa de vazut cu ce sens utilizam in limbajul cotidian acest cuvant si in ce masura conotatiile lui sunt negative sau pozitive.

Badaflay spunea:"frustrarea e scuza mediocritatii", dar poate fi aplicata doar acum,in timpurile acestea. Pentru ca, privind in spate si vazand toti oamenii care au revolutionat ceva observam ca si aceia au avut anumite frustrari, precum o copilarie ratata, saracie etc. De acolo au aparut frustrariile, apoi ambitia si intr-un final scopul:reusita! Si e ingrijorator ca acei oameni au vrut sa faca ceva, au vrut sa depaseasca marea masa, pentru ei, iar apoi implicit si pentru ceilalti.

Dar acum nu pot sa-mi explic cum de oamenii nu mai reusesc sa revolutioneze ceva,sa bulverseze mentalitati, avand in vedere ca sunt si mai multe posibilitati decat erau la inceputuri. E un paradox...si ma pune mereu pe ganduri. Oare am degenerat atat de mult? Oare ne-a fost furata ambitia de prea multe ispite (cotidiene)?"

Edu Spunea: Frustrarea e in definitiv o emanatie a psihologiei, una din stiintele al carui rost nu l-am gasit niciodata si care nu conteneste sa ma scoata din sarite. Conceptul de frustrare nu stiu cat de real sau inventat este el, dar stiu sigur ca fara al am putea trai la fel de fericiti, sau nefericiti ca si inainte.

La fel de frumos se poate spune in loc de "frustrat": prost de bubuie, nemultumit, uracios, cusurgiu, gica-contra... ce vreau sa zic, e ca "frustrarea" e un bun exemplu a ceea ce observam peste tot, o simplificare catre anulare, paguboasa, a vocabularului, ideilor, optiunilor...Interesanta nota, m-a facut sa ma gandesc!

Tinerete fara batranete?

Mica zeitate are 83 de ani si ii place sa manance la Mc. Ii place sa comande pizza si in fiecare seara tata ii cumpara pufuleti. Nu ii lipsesc pufuletii din dulap. Ii mai fur si eu uneori. E iubita de toata suflarea pamantului. Nu mai e un secret ca oamenii cand imbatranesc devin ca niste copii. Se fac mici, iubesc biscuitii si bomboanele, ascund sub perna ciocolata pe care au primit-o de craciun, iar uneori iti mai dau si tie cate o bucata tocmai dupa ce expira, prin februarie.:))

al nimanui

ma vor partidele, fara culoare
ma vor idealistii si fantezistii
ma vor ecologistii si de departe
ma revendica oamenii cu capul mare

imi recomanda senili budismul zen
si practicile yoga, pelerinajul la
Meca si Medina, sa urc muntele Sion
in trepte, sa imi pun genunghiere.

ma vor: Iisus, Hristos si Sf. Duh,
dar cu precadere ma vor adventistii
si baptistii, ma vor iubitele cu dor...
ma vor parintii ca sunt copilul lor.

Ma vor viu in metastaza
si ma condamna sa traiesc
sa ma dedic cu trup si suflet
ideii nobile ce-o vietuiesc.

Ah, uite braosca cu sprancene de femeie
imi face semn de dupa colt sa vin
si vanzatoarea in chiloti de tabla
ma vrea clientul ei cel mai fidel.

ma vor pentru tot si pentru nimic
ma vor pentru cifre si statistici
ma vor pentru ca asa au auzit ei
ca e mai bine sufletului meu...

taximetristii si homosexualii,
reformistii si vegetarienii
femeile din cauciuc si cele din guma
cu inima de silicon si mintea nula.