Parca nici zilele bune nu sunt de dorit
Ca atunci când ma trezeam dimineața
si mama la cișmea spala rufele cântând:
La cele țărmuri, dincolo de rău...
Era prea frumos, era prea normal
nu trebuia sa îmi dau silința, nu trebuia
sa fac nimic sa ma numesc copilul Tau.
Așa derutat nu știam ce sa mai cred.
Ma duceam in pod și îmi prindeam
degetele in vechea tejghea de lemn
Fiindca îmi repetam ca un obsedat:
Dumnezeu nu trebuie cumva sa uite
de durerile noastre nici un moment.
Sa nu ne dea prea multe zile senine
Iar presimțirea asta de sfârșit de vara
ma nelinistestea, ma obișnuise cu lenea
Doar broaștele mai chemau furtuna
Peste zilele mele pline, egale și senine.
*
Astăzi mi-am prins un deget in usa
Ca sa nu ma mai urmărească vina
Ca am umblat iar gol ca un netrebnic
prin grădinile Tale, prin cerul Tau.
Astăzi mi-au căzut dinții de lapte
cu care am supt la țâța nemuririi
am poftit la fericirile Tale deșarte,
si am ajuns sa cred ca sunt etern
Fără început și fără sfârșit, același
așa cum sunt campurile mele de rapița
ca orzul frământată de vant, ca cerul
înnorat la Orizont, mereu prea departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu