Privesc oamenii. Nu înțeleg nimic. Nu pot înțelege dincolo de chipuri. Ma izbesc de imaginea lor ca de un zid. Sunt oare reali? De ce trebuie sa trăiesc in afara...In afara chipurilor? Văd, dar nu pricep, ca atunci cand ma scotea profa de mate la tabla. Ma pierd in negura tablei, bâjbâind rezolvări. Oare prin sex as putea sa vad lucrurile din interiorul lor? Sunt toți acesti oamenii in afara mea? Cel mai rău ma bulversează Frumusețea unei fete. Cad la picioarele ei ca o pasare izbită intr-un parapet de sticla. Frumusețea ei e transparentă. O văd! Dar e implacabila. Nu o pătrund.
Daca inteleg eu bine sensul aici... dar m-a preocupat o chestie asemanatoare cu ocazia unei calatorii, si am scris... Ca atunci ai timp mai mult sa privesti oamenii, sa le privesti fruntile, si sa te intrebi ce e dincolo de ele. Le vezi fruntile, dar nu le stii povestile... Mai putin partea cu sexul, ca eu sunt ok daca vad un barbat frumos :))
RăspundețiȘtergereSexul/dragostea e o forma de cunoastere. Și poveștile, da. Însă cum poți cunoaste un om, un copac, care nu se exprima in cuvinte, ci doar in culori? Ma tem ca Omul rămâne nepătruns in esența lui. Nici măcar prietenii nu mai își arată sufletul in ziua de azi.
RăspundețiȘtergere