Înainte de potop, femeile erau atât de frumoase încât i–au ispitit chiar şi pe Îngeri. Luceafărul nu a rezistat nemuririi şi a căzut în păcat. Nu vreau să vorbesc de frumuseţea interioară pe care mulţi resentimentari o invocă cu atâta succes. Dragostea se izbeşte de aspect, dar trece mai departe. Din femeie suntem şi la femeie ne vom întoarce de fiecare dată.
Mâinile femeilor sunt ca nişte laţuri, te înfăşoară şi te ţin captiv pe vecie. Le iei picioarele în braţe şi nu le mai laşi să plece. Când lipeşti urechea de pântecul lor fertil ai senzaţia că eşti mai aproape de cer, de originile ascunse pentru totdeauna înlăuntrul lor. Când te uiţi la o aşa făptră te apucă toate nevrozele şi te simţi murdar, păcătos. Frumuseţea există, cum şi urâtul e o evidenţă pe care nu o putem nega.
Când văd o aşa alcătuire de ţesuturi armonios legate cu fiecare celulă în parte, exclam cu şi mai mare convingere : Într–adevăr, Dumnezeu există! Cum să crezi în evoluţie când devenim din ce în ce mai urâţi, nişte maimuţe cu păr oriunde? Dacă am vedea pentru o clipă raiul, atunci ne–am sinucide în masă. Nu am mai suporta starea în care trăim. Depresia celor care au trăit în lux şi au pierdut peste noapte toată averea, senzaţia asta o am când văd o aşa făptură, că am degenerat, că am ajuns un gunoi, o bucată de pământ din care cresc răsaduri de cheratină.
Femeia este simbolul acţiunii. Pragmatismul lor, probabil din faptul că sunt nevoite să nască, să crească, să dea viaţă, nu le dă dreptul la angoase existenţiale, iar atunci când suferă, o fac dintr–o neîmpăcare de sine, dintr–o înţelgere neadecvată, dintr–o dorinţă nesatisfăcută a libidoului. Metafizic nu înseamnă să visezi, ci să te situezi dincolo de problemele vizibile, pe când femeile fac din aceste probleme un decor trivial, uşor de asimilat şi de acceptat. Problemele lor sunt pur psihologice, ţin de construcţia mentalului afectiv. La ele problemle metafizice se confundă cu crizele dionisiace.
Cum poţi să nu iubeşti o fiinţă atât de concretă şi totuşi enigmatică? Atunci cand în loc să despice firul în patru se apropie de tine, te ia în braţe şi te sărută. Femeile aduc cerul mai aproape de pământ prin concret. Dragostea lor este pământeană. O simţi în mâncarea de cartofi cu foi de dafin pe care tocmai ţi–au gătit–o, o simţi în parfumul lor, în mirosul comun tuturor femeilor date cu deodorant Dove. E o dragoste de copil care te iubeşte pentru ceea ce eşti, nu pentru un ideal abstract.
Iubeşti o femeie pentru frumuseţea ei fizică, dezbracată cum e, o priveşti în semi–întuneric şi devii conştient de faptul că ai o operă de artă în pat. Îi faci conturul corpului cu degetul, o atingi ca să te convingi că e reală, concretă şi materială ca o vioară. O sculptură cum mulţi sculptori au visat să aibe. De multe ori ai senzaţia că sunt făcute ca să le admiri, ca să le venerezi, ca să te închini la picioarele lor, nu ca să le posezi.
Provocarea de a lupta, de a cuceri o femeie cu orice preţ, este o falsă provocare. Când faci din femeie un "trofeu" îţi dai seama că eşti ca un erou ce se luptă cu morile de vânt, un Don Quijote. De aceea relaţiile care se bazează pe cucerire, ci nu pe admiraţie, vor sfârşi la tribunal. Chiar dacă sună mai mult a imprecaţie decât a certitudine, vă asigur eu că e adevărat.
Iubim şi admirăm femeile pentru ceea ce nu suntem. Gesturile lor molatece, incheietura mainii atunci cand duc tigara la gura, voluptatea cu care stau intinse pe lespezi la soare, ca niste feline sigure pe farmecul lor. Trăsăturile lor angelice, că uneori nu ştii dacă iubeşti un copil, o femeie sau o mamă, cu buzele mereu întredeschise, uscate, gata să te soarbă. Optimismul lor atunci când te consideri un ratat şi încurajările de care ai atâta nevoie când eşti deprimat. Familiaritatea cu care te primesc de fiecare dată în braţe, fără să te întrebe unde ai fost. Îndrăzneala de care n-ai fi crezut că pot fi în stare atunci când luminile se sting.
Gestul cu care pune cheia în cui după uşă când vine de la serviciu, când încă tu nu te-ai trezit bine pentru că ai stat toată noaptea la televizor. Atunci ea te întreabă firesc dacă nu vrei să ieşi puţin pe-afară până face repede ceva de mâncare. Te tratează ca pe un bolnav fără să te facă sa te simţi bolnav. Trage draperiile şi deschide fereastra, apoi vine în pat cu hainele ei office să te sărute, aşa nebărbierit de o săptămână cum eşti nu se fereşte să pună obrazul ei fin pe barba ta tepoasă. Atunci ştii că a venit special pentru tine, pentru că nimeni nu ţi-a mai calcă pragul de trei luni, nici măcar prietenii. Depinzi de ea ca de perfuzii şi nu e nimic jignitor în asta. Pentru că nu poţi trăi fără ea la modul propriu.
Te-au uitat toţi, însă ea vine cu aceeaşi fidelitate zi de zi, la aceeaşi oră. I-ai învăţat miscările pe derost. Parcă vizualizezi cum se apleacă uşor, îndoaie un genunchi, îşi scoate un pantof, iar apoi şi celălalt pantof, dar nu înainte de a pune cheile în cui. Aştepţi să intre pe uşa din dormitor, te prefaci că dormi doar pentru a te disculpa de ceea ce n-ai făcut. Femeia concretă te iubeşte în ciuda aşteptărilor tale, te iubeşte chiar dacă nu are motive să te iubească. Pentru că tu eşti un ratat. Iar ea e singura minune care ţi se poate întâmpla, e îngerul trimis de Dumnezeu ca să nu mori de foame.
Şi atunci, ca un gest de supremă iubire, ea te roaga măcar să-i faci un copil. Un copil, auzi... Cu ultimul om care merită să fie tată, un copil... Nimic mai concret. Nu te întrebă cu ce o să-l creşti sau dacă vei fi cu ea să o ţii de mână când va naşte. Nu te întrebă nici când ai de gând să îţi cauţi un serviciu. Te întrabă dacă vrei să-i dăruieşti un copil. Da, asta înseamna dragostea de femeie, dragostea care nu apare în romanele ruseşti şi nici în filmele de la Hollyood. E o dragoste insipidă, incoloră. Se pierde printre degete când o strângi în pumni. Nici măcar nu o poţi literaturiza. Pentru că marile iubiri niciodată nu vor fi spuse. Ele nu se spun, se trăiesc în taină şi ajung la noi numai prin gesturi de mâna a doua.
Ce lipsită de sens ar fi viaţa fără femei. De fapt nu aş putea concepe aşa ceva. E singurul mod de a scăpa de noi înşine. Singurul mod de a ne mai alina singurătatea. Căci în orice iubire, e o pierdere de sine, o alienare. Atunci nu mai există Eu, nu mai există nici conştiinţă. Iubirea concretă este opusul iubirii mistice. Pentru că noi iubim numai ce nu putem avea, uitând de dragostea ce ni s-a dăruit ca o jertfă, fără rezerve, fără pretenţii de a iubi la modul absolut. Şi această dragoste nu a făcut din despărţiri tragedia existenţei sale. Nu a făcut din nicio dramă sfârşitul lumii. Deşi ar fi avut toată îndreptăţirea să o facă. Ce înseamnă teoria dragostei pe lângă viaţa trăită?
Mâinile femeilor sunt ca nişte laţuri, te înfăşoară şi te ţin captiv pe vecie. Le iei picioarele în braţe şi nu le mai laşi să plece. Când lipeşti urechea de pântecul lor fertil ai senzaţia că eşti mai aproape de cer, de originile ascunse pentru totdeauna înlăuntrul lor. Când te uiţi la o aşa făptră te apucă toate nevrozele şi te simţi murdar, păcătos. Frumuseţea există, cum şi urâtul e o evidenţă pe care nu o putem nega.
Când văd o aşa alcătuire de ţesuturi armonios legate cu fiecare celulă în parte, exclam cu şi mai mare convingere : Într–adevăr, Dumnezeu există! Cum să crezi în evoluţie când devenim din ce în ce mai urâţi, nişte maimuţe cu păr oriunde? Dacă am vedea pentru o clipă raiul, atunci ne–am sinucide în masă. Nu am mai suporta starea în care trăim. Depresia celor care au trăit în lux şi au pierdut peste noapte toată averea, senzaţia asta o am când văd o aşa făptură, că am degenerat, că am ajuns un gunoi, o bucată de pământ din care cresc răsaduri de cheratină.
Femeia este simbolul acţiunii. Pragmatismul lor, probabil din faptul că sunt nevoite să nască, să crească, să dea viaţă, nu le dă dreptul la angoase existenţiale, iar atunci când suferă, o fac dintr–o neîmpăcare de sine, dintr–o înţelgere neadecvată, dintr–o dorinţă nesatisfăcută a libidoului. Metafizic nu înseamnă să visezi, ci să te situezi dincolo de problemele vizibile, pe când femeile fac din aceste probleme un decor trivial, uşor de asimilat şi de acceptat. Problemele lor sunt pur psihologice, ţin de construcţia mentalului afectiv. La ele problemle metafizice se confundă cu crizele dionisiace.
Cum poţi să nu iubeşti o fiinţă atât de concretă şi totuşi enigmatică? Atunci cand în loc să despice firul în patru se apropie de tine, te ia în braţe şi te sărută. Femeile aduc cerul mai aproape de pământ prin concret. Dragostea lor este pământeană. O simţi în mâncarea de cartofi cu foi de dafin pe care tocmai ţi–au gătit–o, o simţi în parfumul lor, în mirosul comun tuturor femeilor date cu deodorant Dove. E o dragoste de copil care te iubeşte pentru ceea ce eşti, nu pentru un ideal abstract.
Iubeşti o femeie pentru frumuseţea ei fizică, dezbracată cum e, o priveşti în semi–întuneric şi devii conştient de faptul că ai o operă de artă în pat. Îi faci conturul corpului cu degetul, o atingi ca să te convingi că e reală, concretă şi materială ca o vioară. O sculptură cum mulţi sculptori au visat să aibe. De multe ori ai senzaţia că sunt făcute ca să le admiri, ca să le venerezi, ca să te închini la picioarele lor, nu ca să le posezi.
Provocarea de a lupta, de a cuceri o femeie cu orice preţ, este o falsă provocare. Când faci din femeie un "trofeu" îţi dai seama că eşti ca un erou ce se luptă cu morile de vânt, un Don Quijote. De aceea relaţiile care se bazează pe cucerire, ci nu pe admiraţie, vor sfârşi la tribunal. Chiar dacă sună mai mult a imprecaţie decât a certitudine, vă asigur eu că e adevărat.
Iubim şi admirăm femeile pentru ceea ce nu suntem. Gesturile lor molatece, incheietura mainii atunci cand duc tigara la gura, voluptatea cu care stau intinse pe lespezi la soare, ca niste feline sigure pe farmecul lor. Trăsăturile lor angelice, că uneori nu ştii dacă iubeşti un copil, o femeie sau o mamă, cu buzele mereu întredeschise, uscate, gata să te soarbă. Optimismul lor atunci când te consideri un ratat şi încurajările de care ai atâta nevoie când eşti deprimat. Familiaritatea cu care te primesc de fiecare dată în braţe, fără să te întrebe unde ai fost. Îndrăzneala de care n-ai fi crezut că pot fi în stare atunci când luminile se sting.
Gestul cu care pune cheia în cui după uşă când vine de la serviciu, când încă tu nu te-ai trezit bine pentru că ai stat toată noaptea la televizor. Atunci ea te întreabă firesc dacă nu vrei să ieşi puţin pe-afară până face repede ceva de mâncare. Te tratează ca pe un bolnav fără să te facă sa te simţi bolnav. Trage draperiile şi deschide fereastra, apoi vine în pat cu hainele ei office să te sărute, aşa nebărbierit de o săptămână cum eşti nu se fereşte să pună obrazul ei fin pe barba ta tepoasă. Atunci ştii că a venit special pentru tine, pentru că nimeni nu ţi-a mai calcă pragul de trei luni, nici măcar prietenii. Depinzi de ea ca de perfuzii şi nu e nimic jignitor în asta. Pentru că nu poţi trăi fără ea la modul propriu.
Te-au uitat toţi, însă ea vine cu aceeaşi fidelitate zi de zi, la aceeaşi oră. I-ai învăţat miscările pe derost. Parcă vizualizezi cum se apleacă uşor, îndoaie un genunchi, îşi scoate un pantof, iar apoi şi celălalt pantof, dar nu înainte de a pune cheile în cui. Aştepţi să intre pe uşa din dormitor, te prefaci că dormi doar pentru a te disculpa de ceea ce n-ai făcut. Femeia concretă te iubeşte în ciuda aşteptărilor tale, te iubeşte chiar dacă nu are motive să te iubească. Pentru că tu eşti un ratat. Iar ea e singura minune care ţi se poate întâmpla, e îngerul trimis de Dumnezeu ca să nu mori de foame.
Şi atunci, ca un gest de supremă iubire, ea te roaga măcar să-i faci un copil. Un copil, auzi... Cu ultimul om care merită să fie tată, un copil... Nimic mai concret. Nu te întrebă cu ce o să-l creşti sau dacă vei fi cu ea să o ţii de mână când va naşte. Nu te întrebă nici când ai de gând să îţi cauţi un serviciu. Te întrabă dacă vrei să-i dăruieşti un copil. Da, asta înseamna dragostea de femeie, dragostea care nu apare în romanele ruseşti şi nici în filmele de la Hollyood. E o dragoste insipidă, incoloră. Se pierde printre degete când o strângi în pumni. Nici măcar nu o poţi literaturiza. Pentru că marile iubiri niciodată nu vor fi spuse. Ele nu se spun, se trăiesc în taină şi ajung la noi numai prin gesturi de mâna a doua.
Ce lipsită de sens ar fi viaţa fără femei. De fapt nu aş putea concepe aşa ceva. E singurul mod de a scăpa de noi înşine. Singurul mod de a ne mai alina singurătatea. Căci în orice iubire, e o pierdere de sine, o alienare. Atunci nu mai există Eu, nu mai există nici conştiinţă. Iubirea concretă este opusul iubirii mistice. Pentru că noi iubim numai ce nu putem avea, uitând de dragostea ce ni s-a dăruit ca o jertfă, fără rezerve, fără pretenţii de a iubi la modul absolut. Şi această dragoste nu a făcut din despărţiri tragedia existenţei sale. Nu a făcut din nicio dramă sfârşitul lumii. Deşi ar fi avut toată îndreptăţirea să o facă. Ce înseamnă teoria dragostei pe lângă viaţa trăită?
Căci cine iubeşte, nu ştie, dar cine a iubit, devine conştient de acest fapt...
