Unchiu 'Oane plângea de fiecare dată când ne vedea. De ce plângi mă? il intreaba "mămicuţa lui". Ete aşa...plâng şi eu ţe ţă fac.Hai nu mai plânge că n-am murit. Nu mai plâng, spunea el bocind. Ţe faţe mă mă'ta? intreaba apoi pe-unu din nepoţi. E ţănătoaţă? Treţi în coaţe ţă te pup. Şi îţi aplica nişte pupături cât două ventuze pline de salivă. La fel ca Mamare. Pune mă mâna ţi mănâncă. Ai mâncat tot? Nu răbda foamea de-acasă că apoi ziţe mă-ta când te-o vedea că ai ţlăbit la mine. Un om foarte sensibil şi bun la suflet, ca toţi ţăranii noştri. Însă, te bagă'n piţda mă-tii dacă nu eţi cuminte. 

Aparatul de fotografiat ucide tot ce prinde. Pentru ca nu mai putem trai, astazi suntem pe urma a ceea ce am pierdut. Iar in disperarea noastra ca momentul ne scapa, pentru ca nu-i intelegem semnificatia, il capturam. Obiectivele celor mai multi fotografi, desi sunt foarte talentati, focalizeaza "durerea taranului", "saracia si culoarea romilor", specificul unor "locuri". Nici un copil nu o sa simta nevoia sa faca poza jocului in care este prins. Fotografii sunt niste oameni tare nefericiti...Sa te uiti la atatea poze frumoase si sa nu te poti bucura de ele. Sa vezi Paradisul, dar sa nu poti trai in el. Ce drama...

Eschimosii au ceva ce noi nu putem intelege. Sentimentul mortii. E ceva atat de specatculos in intinderile albe, in melodiile acelea care iti racesc corpul, in visele aurorei boreale ce-ti intinde mreje. Mori cu sentimentul ca te ridici la inaltimea mortii tale, iar atunci nu poti refuza o asa moarte... Pentru ultima data imaginea stelelor se oglindeste in luciul ochilor. Esti atat de firav, dar Universul asta care te ucide nu cunoaste avantajul pe care il are asupra ta. Tu il domini pentru o ultima data din priviri. Mori impacat ca ai fost un fulg care a stiut ca se stie fulg. Spre deosebire de moartea celor mai multi, aceasta e o abandonare, te lasi dus...alunecand, rapuns fiind de nostalgia mortii, voluptatea noptii...

Imi spunea zilele astea Anna, ca fiecare om trebuie sa-si caute copilul din sine, doar asa se va regasi. Am stat putin si m-am gandit. I-am dat dreptate. Asta am facut si eu fara sa-mi dau seama in jurnalul unui om ratat. Insa, copilul pe cine trebuie sa regaseasca? Imi aduc aminte cum stateam pe sanie, noaptea, dupa ce ne saturam de dat pe partie. Atunci incepeam sa povestim uitandu-ne la stele. Pe cine cautam? Tot copilul din noi? E ceva mai mult de-atat, ceva ce nu se afla in sinele nostru... Insa, trebuie sa te impaci mai intai cu copilul din tine. Apoi ridici ochii spre cer. Si ce inseamna sa te impaci cu tine, daca nu sa te ierti pe tine insuti ca ai devenit Om Mare?

Tin mine ca prima data  mi s-a parut un naiv "pretentios", uneori patetic, dar sincer. Se lauda pe forum ca a luat locul intai la olimpiada de filozofie, dar ca la admiterea in facultate a fost "dezavantajat". Primul an mai venea pe la cursuri, ca in urmatorii doi ani sa nu il mai intereseze decat restantele.  Ca toti "idealistii", a scris un roman "rusesc", crezand ca a scris o capodopera. "Personajele"din roman nu se desprindeau de "Eul creator", iar dialogurile erau fortate...Normal, de unde atata experienta de viata? Era un tanar visator. Ma deranja naivitatea lui. Am crezut ca o sa ma "lase" in pace, ca toti "prietenii" carora nu le acord suficient timp si nici prea multa atentie. Insa, Alexandros a ramas mereu acolo... E ceva dezinteresat si nedeclarat. Sunt planurile noastre de a deveni "invatatori" intr-un sat de munte din Romania.

Scrisul nu poate fi luat ca dovada a ceea ce suntem. Si atunci ce ramane din noi? Faptele, imi zic...Esti ceea ce faci, nu ceea ce gandesti ca faci. Atunci sa traiesc conform cu ceea ce scriu. Iar pentru asta trebuie sa ma recitesc de mai multe ori. Ah, nu asa, asta e stilul pe care nu-l vreau, pe care il denunt si de care nu pot scapa. Un metalimbaj inmultit la infinit cu el insusi. Un "scandal logic". Vreau o viata care sa nu-si tradeze "constructiile" de limbaj, psihologia trairii.

Criminologia isi concentreaza efortul pe analiza acelor acituni “antisociale”, pe acele devieri de comportament. Delicventul prezinta un interes mai mare pentru politicieni decat omul normal. Si e normal. Existam in masura in care suntem posibili “infractori”. La baza teoriilor contractualiste sta scepticismul. Sa formulam legi in asa fel incat sa “limitam” drepturile “naturale”, instinctele omului primitiv orientate spre a face rau. De aici frustrarile, de aici comportamentul antisocial. Unde sunt multe legi, creste si faradelegea.

Pisica din imagine cand a murit avea peste 18 ani. I-am facut inmormantare asa cum se cuvine unei pisici crestine. Am plans-o si am jelit-o. Am ingropata pe dealul din spatele casei. Ca si oamenii, sunt unele animale care au un suflet atat de mare...Si iti vine sa plangi...Dormea in fiecare iarna intre soba. Isi iubea puii, pentru ca a adus zeci de generatii. Si cat de batrana era, nu uita sa se joace. Cand o sa fiu mare, am sa ii ridic statuie. Exact asa cum arata in poza. E pisica dupa care am plans cel mai mult. E pisica Mare. Am o poveste de spus. Traiesc ca sa povestesc, vorba lui Gabriel Garcia.

Cand privesti oamenii, gandidu-te la spiritul unui popor, ai impresia ca poti sa le cunosti idealurile, rotita care misca istoria. La final iti dai seama ca nu exista nici o retata, nici o conspiratie, nimic specific unui popor. Lumea este o imagine, iar daca lucram cu stereotipuri o facem nu pentru ca ne inselam simplificand, ci pentru ca e mai usor sa retii abrevieri. Cunoastem tipologii. Nu cunoastem niciodata omul. Cunoastem "englezii", dar cand te uiti la englez vezi un simplu om dupa chipul si asemanarea ta. Sunt ei mai destepti, sunt ei mai corecti, sunt ei mai practici? Si atunci te intrebi: Daca toti sunt oameni, atunci unde e spiritul unui poport? E o substanta invizibila, e in aerul pe care il respiri, greu si umed, in natura caselor austere, in ceaiul de la ora cinci.

Sunt unele amintiri care te urmaresc, unele mirosuri care te rascolesc, unele imagini ca o pata galbena pe retina, un  referen pe care il fredonezi fara sa vrei in mod obsesiv. Treci prin cartier si nu stii de ce esti atat de rascolit, atat de melancolic. Pentru ca nu-ti dai seama de mirosul beciurilor de la subsolul blocului, desi il simti, nu stii unde te trimite. Nu stii de ce esti napadit de atatea sentimente. Crezi ca e doar oboseala care se face simtita o data cu lasarea serii. 

Sunt in camera bunicii. Noaptea. Nu am somn. Perdelele sunt trase. Ceilalti dorm. Pe peretele din dreapta un macat lucrat de ea in tinerete la razboi, cu motive florare si fluturi. Pe strada trece o masina. Si de fiecare data cand farurile lumineaza camera, parca sunt intr-o poveste. Florile devin liane, flururii se metamorfozeaza in zane, lumina trece pe-deasupra sifonierului, dincolo de usa, ca apoi sa iasa pe fereastra. In acea secunda, fara sa stii, esti martorul Genezei. Vezi toata istoria Lumii pe perete. De la Alfa la Omega.

dupa lungi taceri - o poezie-

Foloseam poante, idei vechi intoarse pe dos
cuvinte cu sensul rasturnat care sa ma exprime.
Pe atunci aveam destule lucruri de spus,
eram prea plin, aveam chiar si un stil,
dar ce e stilul fara om?

Un clopot suna in mine chemari goale
ca o oala sparta, o tanguire de vioara,
un apus de soare si un lan de grau
sangereaza greu in inima mea acum.

printre nori statici, in jocul de lumini si umbre,
cand soarele-si intorce fata de la mine
te zaresc pe tine, Dumnezeul meu!
Esti ca o raza ce strapunge Marea
Esti lumina adancurilor mele obscure.

Nu-ti cer cuvinte ca sa Te cuprind
si nici instrumente ca sa Te cant
vreau sa trezesti in mine imaginea Ta Divina,
imaginea caprioarei care doarme,
imaginea mamei care alapteaza
sau a tamplarului care lucreza.

Da-mi susurul dulce al raului de munte, si sete
Invata-ma dansul, sa joc in fata ta ca un nebun
Atunci clopotul va chema oamenii de pe ogor
Iar poemul meu va fi cantul unei mandoline.

Doar in copilariei lucrurile aveau sens. Podul de piatra, barajul din lemn, casa din paie... Am crescut mari, a venit apa si le-a luat. Am construit atunci altele mai mari si mai tari. Erau insa niste copii nereusite ale ideilor noastre despre poduri, despre baraje si despre case. Am ramas niste oameni mari si dezamagiti incercand sa ne intoarcem la jucariile noastre...inzadar!