*

Aproape de vârsta perfecta, vârsta de aur!

https://m.youtube.com/watch?v=660L8UmUR8g

Aici sunt, Doamne,  iată-ma, iubesc in fata ta!

https://m.youtube.com/watch?v=y42h6LFWnng

Sunt gata, mai fericit decât fericirea ce-o simt!

https://m.youtube.com/watch?v=bDZT8W8uBK4

*

Mai frumos decât frumosul 

E fericirea ta

Când razi din orice prostie. 

Și atunci te rog

Pune-ti genunchiul pe rana mea

Ca sa îl sărut! 

La semafor, in Piata Romană,

Cum treci strada sa ajungi la Mc

Stăteam aliniati, cuminți, ca soldații 

și așteptam semnalul verde 

Când ea va trece strada va întind brațele 

Fără sa știm pe care din noi va alege

Ca o curtezana care poate gratia 

un Tâlhar condamnat la moarte .

ca intr-o simulare pe calculator .

Un singur soldat începe atunci sa fie. 

Și la fiecare semafor, alt soldat

Asteptand sa dezerteze in brațele ei. 

Iată, stau pe loc când ceilalți trec.

Și jocul se resetează la fiecare culoare verde

pana când toți soldații vor fi salvați.

“Și am zis verde de albastru

Ma doare un cal maiastru”

 

Sunt poetul Gării de Nord. 

Al străzilor înguste 

și al balcoanelor cu iedera. 

Sunt poetul nevestelor nefericite. 

Sunt poetul bărbaților înșelați. 

Sint poetul plimbărilor 

in doi pe o bicicleta. 

Sint poetul bisericilor părăsite. 

Poetul grădinilor interioare, 

al frunzelor căzute in piscina. 

Sunt poetul tau din sertar, 

dintr-o cutie de pantofi.

Poetul apelor termale 

și al izvoarelor tămăduitoare 

unde se joaca sah,  

al târgului si bâlciului 

unde se schimba o fițuica 

și trei versuri pe un mic 

și doua felii de pâine. 

Sunt poetul unei motociclete cu ataș. 

Al unui camion pe autostrada. 

A unei mașini fără aer condiționat. 

Al rulotelor, al vacantelor 

care țin cât e vara de lunga. 

Poetul băncilor scrijelite 

și al galeriilor deschise noaptea, 

al pictorilor ratați. 

Al treptelor și al orgilor din catedrale. 

Al pepenilor înnoptati in piețe. 

O da, și mai ales poetul îmbrățișărilor, 

căci așa ma aduci pe mine, acasă. 

Dar nu sunt poetul anticariatelor. 

Nu sunt poetul cerșetorilor. 

Nu sunt poetul celor de stânga 

sau celor de dreapta. 

Nu sunt poetul vegetarienilor. 

Și nici al dreptății. 

Nu sunt poetul soldaților, 

căci n-am sa mor decât pentru ordinul poeților 

și pentru dragostea ta.

Vino cu mine la Mare

apa e rece...

ea se lipește cu sânii de pielea mea

cu gâtul ma imbratiseaza de umăr 

cu buzele vineți ma roagă 

o strâng in brațe, o scot afara pe mal

si după ce o scot afara din apa 

și o înfășor in nisipul fierbinte, 

ii spun sa ma aștepte cuminte 

dar ea se arunca iar in valuri dupa mine

valurile o acoperă, cu algele in par,  

cu sarea in ochi, printre sughițuri 

Ia-ma cu tine! 

Unde? 

Oriunde mergi tu! 

Mica și mai mica acum

 

           In primul an de facultate eram stresat, derutat, depresiv, mâncam prost și nu dormeam noaptea. Și evident, începuse sa îmi cada parul. Citisem de o rețeta cu masca de usturoi. Și am zis hai sa încerc. Usturoiu face minuni. Zis și făcut. 

           După tratament ma spăl de trei ori pe cap cu șampon. Mirosul de usturoi era acolo. Nu doar sa țină vampirii departe, dar și colegii. Așa ca doua săptămâni nu m-am dus la cursuri. După o săptămâna , am zis hai ca mirosul nu mai e așa evident. Și ies la o întâlnire in parc cu o fata drăguța. 

          Ca orice prima întâlnire, îmi dadu putine transpirații. Și bine, emoțiile astea au activat tot mirosul ăla de care încercasem sa scap. Ne sărutam in miros de usturoi! Ce romantic, hahah. Acceptasem ca nu pot schimba ceea ce sunt, o căpățâna de usturoi. Dar ei nu-i pasa, pentru ca era îndrăgostită. 

       Dacă timpul e relativ, ma pot ruga atunci pentru copilul care am fost. Sa ii călăuzesc pașii. Sa nu își rupă piciorul. Sa nu cada din pod. 

        Prezentul modelează in fiecare moment trecutul. Îl desface, îl recreează ca pe o amintire in diferite nuanțe, culori, înțelegeri. Și atunci ma rog pentru morți. Căci poate rugăciunea mea a fost intuita mai înainte. 

         Și efectul ei s-a consumat in alta timp. Anticipat. Căci trăim pe datorie. Ne împrumutam din banca iubirii, căci ne lipsește tare mult intelegerea...Ca un credit luat de la mine, de la cel care voi fi Lumina. 

Ma trezesc plin de viața in dimineața asta. O zi in care nu ma doare nimic. O zi in care curg poze cu vacante și copii fericiti pe zidul meu. O zi in care Yemen nu suferă de foame. In care nici un copil nu este adus de valuri pe Tarmul Făgăduinței. O zi in care Bursa de Valori este in creștere, grâul in hambare. 

Culeg niște cireșe din pom și ma duc pe leagan sa le savurez liniștit. Pe leagănul meu, ghemuit, un pisoi strain. Îl zgornesc. Se ascunde sub banca. Ciudat. Dau banca la o parte. Arunc cu pământ sa se sperie. Nu poate sa sara gardul! Are un picior rupt. Probabil prins intr-o cursa de vecini. Se uita la mine cu ochii aia umezi, speriați, nemâncat de zile! 

Marim spiritul lui Kant care ne-a înălțat. Nu prin ideea in sine. Ci prin curajul ei. Kant cunoaștea cel mai bine limitele rațiunii. Si totuși, asta ne uimește la opera lui. Ca nu a cedat in fata neantului, a vidului ce se anunța când ideile nu mai au nici o forța de a pătrunde dincolo, de a transcende. 

Poate Kant nu face nici cât o ceapa degerata. Dar sunt oameni care și-au dedicat întreaga viața unei singure idei din opera lui. Și asta însemna, dincolo de ceea ce se vede, iubire! Sa încerci sa îl cunosti pe aproapele tau ca pe tine însuți. Iata adevarata filosofie. Care se traduce prin dragoste de Adevar. 

Pentru mine filosofia speculativa cât și cea sistemica e trăire. E mister. E întâlnirea cu o idee, cu omul, cu universul pe care și-l creaza. Ce dacă e doar o idee? Ce dacă mâine nu mai e valabilă? Florile nu sunt la fel? Trecătoare? Efemere? Tot ceea ce facem și gândim are valoare. Nu in sine, ci prin sine. Intru ființa. Asta e arta, filosofia, destinul.

De dragoste patologica

Așa se întâmpla când nu e destul verde!

Verde verde verde

Of, de am vedea și noi prin ochii Tai.. 

 

De dragoste concretă 

 

 

A fost o data, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, un poet cu ochi albastri. Si poetul cu ochi albaștri nu a scris nici o poezie, nici macar un vers. Și s-a dus vorba printre oameni si chiar am văzut gravat in piatra pe un zid, ca aici ar fi fost și trăit “Poetul Ochilor Albaștri”! 

    

Plictiseala însemna mierea in butoaie. Plictiseala înseamnă un copil care număra cum trec vagoanele cu marfa. Plictiseala înseamnă cota Dunării in 7 limbi

Plictiseala înseamnă o plaja și mult soare. Și mai înseamnă timp, mult timp… iertare…împăcare. 

Mirosul nu poate fi numit decât prin Ceea ce Este! Esența a Ceea ce Este! Prezenta a Ceea ce este. Căci el nu aparține de Brusture, de Vita-de-vie, de Colțul-Lupului,. El nu este nici floare, nici fruct, și nici nu are o proprietate care sa stea pentru sine drept altceva. Mirosul nu are simbol. El nu poate fi mijlocit de altceva decât de momentul prezent. 

K

Sărutul acela din Gara când pleacă trenul

Sărutul asta chirurgical cu cearceaful pe fata 

Sărut de câine care te linge fericit pe fata 

Sărut conștient, cu limba în gat și ochii deschiși

Sărut raw,  fără teama de BTS, de necunoscut. 

L

Nu poate decât sa suprime voința, respirația 

Ca și cum ne-am antrena ca soldații sub apa

Pentru un război total care ne va lasă fără aer 

Pentru un tratat de pace care sa ne traseze granițe,

departe de orice atingere care ne-ar putea ucide.

M

Un sărut prin care sa rupem ritmul destinului 

Vom incepe, așadar,  de pe banca din parc

Apoi o sa ne oprim un moment sa tragem aer 

 Vom pune ceasul sa sune la ora doua noaptea

Ne vom saruta pana vom adormi gura la gura. 

Un schelet din oțel sunt trăirile mele...

 

Des cântec in doi 

Astăzi mestecam aripioare de pisica 

 Limbi de foc și ochi de bou

Ne pudram pomeții cu polen de soc

Strănutam sănătate și puțin noroc

Îl legănam pe Blaga de trei ori pana casca 

 Facem o trilogie din orice iubire. 

Haide sa lăsam ghetarii sa se topească

Pe partea cea mai de nord a patului 

Pe unde se strecoară nu știu ce vis de balaur

In zilele toride când nu avem ce face. 

 Ne vom da întâlnire pe aleea trandafirilor 

 vom trage tricoul pe fata si ne vom săruta

vei sufla aer cu diamante peste pleoape 

 vom respira gura la gura ca un drogat din punga.  

Vom fi iarăși așa cum am mai fost...

inainte sa despartă Dumnezeu apele de ape, 

buzele de buze, aripele de zbor, palma de atingeri

 lumina de întuneric, forma din cuvinte

iubirea din singurătate și curajul din moarte.

“ Nu e nimic, nu e nimic, o sa vezi ca pe urma ma întorc mai frumoasa ca la început, lasă-ma sa ma duc o clipa sa ard pe rug, apoi ne revedem aici înăuntru. Și-mi arată, Dumnezeu sa ma ierte, vulva ei, in care am intrat și m-am pomenit intr-o caverna nespus de frumoasa, care era valea plăcută a vârstei de aur, plină de ape, de fructe și livezi cu caiși.” Numele Trandafirului 

Nu contează câte rugăciuni am spus. Nu contează câte predici am auzit. Nu contează câte cântări am înălțat. Nu contează câte versete am invatat. Tot ce contează e drumul de acasă pana la Biserica. Pentru ca ne băteam care sa stea la stânga și la dreapta lui tata, ca sa ne țină de mâna. 

*

Și iarna, fetele o luau înainte la brat, ca și cum și-ar fi spus niște secrete. As fi vrut atunci sa știu de unde vine fericirea lor.

*

Și apoi coboram pe scurtatura de la Gara,  peste linii, traversând vagoane goale. Si ne opream o clipa in piata sa încercam pepeni pe care bineînțeles ca ii refuzam. Și pe lângă fabrica de cherestea pana la brutărie unde ne aștepta un câine. Și abia dupa ce o lua înainte, in fata noastră, treceam podul.