Cand cerul se face albastru, apar acolo si artistul, si scriitorul, si filozoful, si cercetatorul ca sa ia cunostinta de ei insisi. De fapt cerul e oglindire, oglindirea propriei imagini, caci oglinda nu contine nimic si nici Eul.
Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, dupa aceasta constientizare se intreaba psalmistul David (ps.8):
Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?
Dar si Pascal descopera infinitul, si se simte dintr-o data mic. Iar Descartes are impresia ca omul e o fiinta cugetatoare. In adevar, merge dupa formula, gandesc, deci exist. (Iata caderea in existenta , formula care duce la absurdul lui Camus). Expresia ar fi trebuit sa sune asa inainte ca omul sa-si dea seama ca cerul chiar e albastru: traiesc, deci sunt prezent. Pana nu vin diminetile...
Intrebarea se pune, de ce ii vine omului atat de greu sa iasa din existenta? Ca stim prea bine, existenta e limitata de corp, de timp si de spatiu. Dar nici lui Iisus nu i-a venit usor cand pe cruce a strigat Eli, Eli, lama sabachtani! Caci experienta asta a constientizarii de sine (singura constientizare e faptul ca omul moare) il face pe om sa se revolte. El vrea sa cunoasca binele si raul. Inteleg acest orgoliu al omului si razvratirea lui. Dar mai stiu ca Iisus a fost capabil sa renunte la acest Eu. De fapt asta a fost cea mai mare suferinta, despartirea de om si despartirea de dumnezeu, adica nimicul. Nimicul nu poate exista decat in acel punct, restul e timp...
Fotografii luate la prima ora din dimineata. D.M.
