*
Scrie. apoi sterge. pana dai de esenta tăcerii.
vineri
Lumina lina
Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcând aci, pe-o margine de drum,
Și nu dormind într-un polen de floare,
Învăluită-n aur și parfum ?
Neascultând de vântul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei
Și darurile-acum, ale zambilei,
Puterile-amorțite ți le rup.
Voind să duci tezaurul de ceară,
Te prăbușiși din drumul cel înalt.
Cine-o să vie, trupul tău de-afară
Să-l caute și-n jur să sufle cald ?
Cu aripa-n țărână și în vis,
Strânge la piept comoara ta deplină.
Cât te iubesc, frumoasa mea albină,
Că sarcina chemării te-a ucis !
T. Arghezi
Albinele te-au incojurat
micuta mea zeitate
ca sa deprinzi o data cu ele
zborul etern spre stele...
sâmbătă
Note
Kant deviază de la Critica rațiunii pure care definește cumva idealismul transcedental și devine un moralist realist. De ce? Când vine vorba de morala trebuie sa accepte o realitate obiectiva, altfel se prăbușește tot castelul de nisip. Nu a fost consecvent cu el însuși pana la capăt. Căci altfel avea sa descopere ca Imperativul lui categoric nu se poate baza pe o judecata sintetica a priori. Și stunci ar fi rămas cu Judecățile morale condiționate (dacă ești cuminte primesti ciocolata). Ca ideea de bine și de rău vine a priori, nu tine: te arzi=e rău.
Nu e de mirare de ce Nietzsche fiind un kantian prin idealismul sau filosofic ii critica morala. Pentru ca nu are nici un conținut. Kant încearcă sa salveze universalismul moral. Cât de mult poate influența gândirea unui om atât de onest intelectual, acei ani de formație religioasă. Când lumea și centrul lui se prăbușesc e gata sa șteargă tot ce a susținut in Critica Rațiunii. Nu-i de mirare ca apar utilitaristii ca JS Mill sa ne spună ca a fi moral=a evita durerea. Și Nietzsche cu a lui revolta a sclavilor in morala. Și astăzi mai mult ca oricând, atâția sclavi ai moralei...
joi
luni
...
Am vorbit cu mica zeitate, după ce și-a revenit si m-a recunoscut, am vorbit despre Moarte. Toți vor sa trăiască, nimeni nu vrea sa moara. De ce murim asa de repede, mama? ma intreaba ca si cum as pastra in ochi un secret. De parca as fi aflat vre-un raspuns in toate cartile pe care le-am citit. Tac si nu stiu ce sa-i raspund. Nimeni nu stie... Tu știi? ma întreabă ca un copil, curioasa si cu atata speranta in ochi (cunosc sentimentul de cand ma ducea tata in brate la miezul noptii la asistenta de la bloc, sa imi faca ampicilina din sase in sase ore. Era o noapte de iarna plina de stele, iar eu il intrebam, caci treceam pe langa poarta deshisa si becul aprins, pe langa priveghiul unui copil). Caci nu exista o varsta a mortii. Nici la 95 de ani nici la 7ani.
Cred ca exista alta viața, Mamare. Crezi, dar nu stii... Presupun. Pai vezi! Nu știe nimeni nimic. Pai și in Biblie ce zice? In Biblie nici ei nu știu precis. Ii citește tata un verset despre nemurire, despre faptul ca boala nu va mai fi, nici lacrimi. Da din cap, se uita la mine și îmi spune: nici ei nu stiu. Dar știi tu precis ca e ceva dincolo? Ma gândesc. Sa fiu sincer dar nu crud. Nu știu, dar cred!...pai vezi? Nimeni nu știe. Poate ca intram in pământ și nu mai este nimic după. Și luciditatea asta ma uimește si ma doboara. Dar Dumnezeu știe? Da, numai El știe. Și dacă El știe, înseamnă ca trebuie sa fie ceva după. El e Nemuritor. El...Eu, nu știu. Nici un argument și nici o iluzie nu poate sa ii schimbe luciditatea după un atac cerebral. Atunci de ce te rogi, Mamare? Ca sa ne ajute Dumnezeu! Vezi, după moarte el este acolo sa ne ajute!
Se pare ca Dumnezeu este aici pentru cei vii nu și pentru cei morți. Sa te duci spre moarte cu ochii deschiși. Sa înfrunți cu atâta luciditate nefiinta. E ceva ce nici o filosofie existențiala și nici o religie nu te pot învață sau pregăti. Pentru ca memoria noastra nu suntem noi. Pentru ca memoria nu poate anula acel instinct fatal. Cum sa fii om pana la capăt! Adică sa mori fără sa ai o certitudine. Nu, nu și-a pierdut credința. Dar nici nu poate spune mai mult decât se poate cunoaste. Se uita fix in ochii mei: nimeni nu știe! si cade pe ganduri. Și eu o data cu ea... ma gândesc la Kant și la limitele rațiunii in acel moment.
Mica zeitate face cât toți filosofii la un loc. Mica zeitate e memoria pământului. O memorie care nu știe, dar care totuși exista. Nu stim. Nu stim cum sa iubim. Nu stim cum sa traim. Nu stim cum sa murim. Imi cere o feliuta de portocala. Ar mai manca niste branza de oaie cu rosii si castraveti. Ar mai bea putina zeama de varza murata. Universul nu este decat un imens pantec. Caci daca nu ar fi asa, nu am avea un trup si un suflet. Am putea fi o simulare. Poate ca de-aia ne legam atat de mult inima de pamant. E locul unde ne putem intalni cu noi insine. Sa fim atat de singulari si unici in moarte. Dumnezeu este asadar pentru cei vii. Pentru a face din viata ceva suportabil. Dar in fata mortii, nici o iluzie nu poate rezista. Si nici nu ne putem minti sau amagi. Nu este mintea aceea care sa ne convinga. Si nici instinctul sau intuitia. Gustam, vedem, iubim si asta e totul. Iarta-ma! ma roaga Mica Zeitate. Pentru ce sa te iert, tu care nu ai gresit cu nimic in viata asta? Iarta-ma, mama...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)