vineri



Când am găsit cutia cu diapozitive    
Am avut un sentiment ciudat, familiar
Ca si cum as fi trăit un șir de vieți neîntrerupt. 
Băiatul asta e doar o alta parte din mine.
*
Nici măcar nu știu dacă mai trăiește...
De ce ar fi aruncat la gunoi memoria? 
Prima lui mașina, întâmplator și a mea
Tot o broscuța wv, tot pe la vârsta asta.


Și mai ales picioarele goale, gleznele. 
Umbrele copacilor și frunzele
Poziția corpului și privirea dincolo
arătând spre ceva ce nu se vede in poze. 
Ce înseamnă sa fii una cu mașina ta
Sa te indragostesti de nucleul 
cel mai dur al pamantului: de fier.
Ce însemna sa fii fost candva un Om!..
*


Ce insemana sa simți materia grea 
in picioare, in vene si in pietre
forța gravitațională a pamantului 
nervii in acest corp firav, claustrofob!



 

joi

Arta poetica



M-am gândit ca nu am scris niciodată o poezie despre luna. Ce poet e ăla care nu scrie despre Luna? Eu sunt mai de graba un prozator in versuri. Diferența o da o oarecare Așezarea in pagina și ritmul interior, intensitatea trairilor. Sigur, îmi plac gândurile care rimează cu norii. 

Nu sunt împotriva poeților cu carnet la Uniunea Scriitorilor. Nu sunt nici împotriva figurilor de poet șmecher cu tatuaje de penitenciar. Nu scriu împotriva vântului și nici a vremii. Așa ca nu am orgolii. Scriu întâmplări dincolo de ce văd și ce trăiesc. 

Metaforele îmi plac. Dar trairea nu are nevoie de prea multe zorzoane. Nu cunosc decât o singura porunca: Sa nu minți!  Sunt versuri care suna frumos dar degeaba dacă sunt neadevărte. Dacă ai ceva de zis, poți sa o zici pur și simplu, fără sa folosești jargonul poeților contemporani. 



In orașul meu a fost poate cea mai mare fabrica de portelan. Și acum bibelourile cu stanță de Curtea de Arges sunt la mare cautare. De aici și plăcerea asta arheologica, de a caută printre gunoaie. Bine, mama e experta. A devenit atât de încrezătoare încât nu de putine ori am mâncat din gunoaie. Asa a înțeles ea ca e bine sa ne vaccineze. Cu portocale și banane pe care le tăiam pe jumătate a alegem partea buna a lucrurilor. 

Se întâmpla ca, multe farfurii, cești, vase, bibelouri sa iasă cu defecte, pe care noi nu le vedeam, dacă nu erau puțin ciobite. Defectul e in ochii privitorului. Așa cum in arta japoneza un obiect perfect trebuie ciobit, căci doar așa se distinge, tot așa și noi căutam sa distingem in muntele de portelan, un inger cu aripa intacta, un pitic vesel, o balerina care nu și-a scrintit ambele glezne prea subțiri, prea firave...


Căutătorii de vise.


*
Printre căutătorii de vise 
Am găsit o balanța 
nu stiu cum sa îmi cântăresc
Sufletul
daca el atârna mai greu de cer 
Sau poate 
mai de graba atârna de pământ. 
Un pumn de țărână
Se implineste in zborul păsărilor 
dar pumnul meu
Cât face pumnul meu strâns ? 
*
Printre căutătorii de vise 
Eu sunt Îngerul
Nu cântăresc nici mai mult 
Nici mai puțin
Decât aceste frunze, oricum 
nu mai mult 
Decât zâmbetul acestui copil
ca prea mândru 
îmi arată ochelarii lui de soare. 
*
Sunt in echilibru doar cu norii
Cu copacii, dar...
Niciodată cu banii si argintii
Ma da peste cap 
Invidia și ura și răutățile lumii 
Pana acolo ca 
Nu mai știu ce măsura are viața
Dacă e dragoste
Sau poate ca goana după vant. 
*
Sunt in echilibru cu apa din mine
cu apa din piscina
Când întind brațele răstignite 
Plutesc 
In acest univers plin de stele
In liniște. 
La fel de egal cu mine însumi
Ca atunci când
Ma aflam in lichidul materiei. 
*
Sunt in echilibru cu zborul lin 
al Cocorilor
Căci așa bat și eu din palme 
cu pliscul. 
Ca o dansatoare de flamenco
Ma învârt
Și pirueta asta nu ma amețește 
Ma înaltă. 
Căci ferestrele mele sunt deschise,
muzica in surdina. 
Stiai ca... dacă vei muri subit de dor
Ti se vor cântări 
Inima, ficatul, plămânii și pancreasul 
eu le-am cântărit 
Si le-am găsit perfect egale 
Cu iubirea, 
cu dorul, cu norii și cu visele mele
Nu vreau 
Nici mai mult nici mai puțin decât 
Ceea ce sunt
Nici mai mult nici mai puțin decât 
Iubirea Ta. 

 

De dragoste. Intr-o zi de joi.








Sunt un colecționar de sentimente neasamblate 

De tragedii noi și vechi, de povesti pescărești 

Sunt un selector de trăiri spontane printre ruine
 
Ca un DJ ce caută placa pe care o sa dansam 

Nu sunt de aici, dacă ma intrebi, nici de pe-acolo

Sunt doar in trecere prin târgul tău de vechituri 

Îți caut trecutul printre cufere cu farfurii și lumânări.

***

Eu... caut Lumina din care își trage substanța, viața 

Ma uit la acele momente lipsite de măreție, la ziua

In care credeai ca nu se mai poate întâmpla nimic

Notez ora in care hrănești porumbeii si uzi florile  

Sunt curios sa îți cunosc, nu banala viața, ci esențele 

Adică ceea ce rămâne dupa tine ca o boare de parfum

Nu judec OMul, dar fac dreptate trairilor tale deșarte

Le ridic așa cum ridici un cuib de păsări dintre spini 

Le așez intr-o rama de tablou in stilul Rock-o-Coco.

***

Sunt un selecționer, impart viața pe etape și procese 

După intensitate și după plictiseala de la amiaza 

printre ratați ma învârt in rochii si turbane ca in vis

Aici ma simt acasă, aici sunt plin de extaz, in delir 

Așa cum tu treci trista pe podurile din Herăstrău,
  
Sa îți golești geanta in apa de firimiturile rămase  

De nostalgii și de regrete fără nume, de trecutul tau  

Așa ma golesc eu de mine printre pictori refuzați

Printre lucrurile pe care nu le vrea nimeni expuse 

Pe care cei mulți nu dau bani, nu scriu nici versuri. 

***

Iubito, vino cu mine in târgul vechi sa îți arat viitorul 

Aici va ajunge și iubirea noastră, aici o vom negocia 

O vom imparti pe sertare si pe rafturi si Etichete 

Așa cum si eu impart aceste diapozitive în peisaje

In imagini portret, in cele document, in arta spontana 

Dar nu exista arta spontana decât in ochiul ce vede...

Ce vede OM-ul dincolo de aceste nimicuri și gunoaie.

***

Aici nu e un târg oarecare, aici e un târg de sentimente

Sunt scoase la vânzare trăirile celor care nu mai sunt 

Dar care au fost la fel ca și noi, înfasurati in dantele 
  
Uite o pasare de lemn ce-a cântat pe un birou oval 

sau poate in WORLD trade Center la etajul o suta zece
 
Dar așa stau lucrurile, chiar si cele mai tari de piatra, 

La un moment dat intra in pământ sau își iau zborul 

Iată, dar, de ce sunt aici, ca atunci când ma vei ajunge 

Și te vei plânge ca viața ta a fost lipsită de măreție 

Sa îți pun diapozitive cu ce numești tu atât de nedrept 

Doar o simpla întâmplarea intr-o zi de joi pe o planeta

Oarecare din Calea Lactee, din zodia florilor și a norilor. 
 

miercuri

Playlist


Nu mai m-am simțit așa 
intr-o mașina
Din 2007, de cand am plecat 
in Germania 
Sa îmi cumpar o broscuța. 
de aici scriu
In ea îmi găsesc toate stările
Nu sunt multe
Dar sunt foarte bine selectate. 

 

vineri

De dragoste

Astăzi ești atât de frumoasa. De ce nu te văd in fiecare zi așa? Știu, pentru ca ochii mei sunt deschiși prea mult spre interior. Astăzi cerul este atât de luminos. De ce nu văd cerul așa cum este? Știu, pentru ca îmi caut prea des mormântul in pământ. Astazi vantul îți poarta cuvintele de pluș. Pentru ca văd in nori, umbrele, stările mele efemere.  Astăzi ti-am făcut o poza când dormeai, pentru ca ești atât de frumoasa...


Ești frumoasa când îți dai parul după ureche 

Ești frumoasa când îți tragi suvitele din gura 

Ești frumoasa când inchizi ochii și Zâmbești

Ești frumoasa când știi cât de frumoasa esti. 

Esti frumoasa cand întinzi obrazul așteptând

Dacă nu te pup eu, măcar sa te mângâie vântul

Ești frumoasa când citești și miști in șoaptă buzele

Ești frumoasa când iubești in onduiri de coapse

Ești frumoasa când tii in palmă sânul tău stâng  

Ești frumoasa când îți musti buza și te strâmbi 

Ești frumoasa cu pistrui pe fata, stiu ca nu ma crezi. 

Ești frumoasa când plângi pentru dreptul furnicilor 

Pentru ca numai tu poți înțelege nedreptățile sociale 

Ești frumoasa ca Frida Kahlo cu sprâncenele unite

Atunci când dai mâna tu cu tine si cravata cu rochița

Ești frumoasa când nu mai știu care ești tu și care eu

Când nu mai știu ce sex avem, ce durere, ce gust...

joi

Întâmplare





 Ploua cu haine îmi spuse un pictor 
Ușor suprarealist 
In fiecare zi de joi in târgul comunal 
Ai grija, 
Sa nu îți cada un bocanc in cap!!!
Doamne,
ploile tale binecuvântate nu cad 
Și peste Sahara ?
de ce numai in curtea mea de Arges? 
De ce nu ploua 
atunci când suntem insetați ? 
Și hainele 
rămâneau agățate in pomi 
Ca globuletele 
Culese ca spicele de grâu ale lui Millet
De rudărese. 

*
Mâinile
imi zise pictorul după o vreme 
E secretul
In palme se afla identitatea noastră.
Vezi tabloul?
 "Rudarese la spartul târgului"
se numește. 
pe tabloul asta îți pot oferi, i-am zis 
Munca mea
palma mea stânga și dreapta bătută 
Lumina verii
zaharisita toată iarna in borcan 
Și pictorul 
o lua pe gârla in jos neîncrezător
In arta mea.




*
Ti-am cunoscut fratele, Teodoru
striga el
dând stuful la o parte cu mâna 
lăsând 
bocancii pe malul celalalt
Și artistul 
 Avea degetele pline de culori 
Pătate 
Ii lipseau doar dinții,
Un detaliu.
Pentru ca el zâmbea numai 
Florilor 
și păsărilor trecătoare. 

*
I-am aruncat bocancii dincolo 
Și am vorbit
de pe un mal pe celălat mal 
despre cea ce, 
in afara de poduri, ne leagă, 
despre arta
și despre timp, despre materie 
căci el
nu credea in dincolo-de...
râul dintre noi
el credea doar in acest moment
care curge
căci era tare grăbit sa plece
presat 
de timpul care se ridica între maluri. 




*
du-te, i-am zis
și adă-ți câinele pe seara la plimbare
el va adulmeca
pietrele, lespezile pe care vei trece
dincoace
și adu-mi atunci harta palmelor tale 
pe o panza.
Și a revenit pe seara cum am bănuit 
Aranjat
Cu tablouri in desaga la Subsuoara 
Împreuna, 
sa le comentam și sa le privim lung
Nu înainte
Sa imi destainuie puțin din viața lui. 
căci ce-i arta
Fără povestea din spatele ramei? 
Întâmplare.

miercuri

in Forja lui Hades



— cum sti ajuns la succes? care e secretul?
— multă, foarte multă munca, va pot spune
sigur, și puțin noroc, mai mult risc asumat 
a da, am moștenit un unchi, nu mult, puțin 
un milion de euro. dar sa știți ca am muncit...
numai munca te face om, te înnobilează 
ce sa mai, munca e brățara de aur...
prin forțele noastre la anul vom ridica un Moll
*
— how about Love, compassion, gratitude ? 
căci de sapte mii de ani înălțam piramide 
o zidim pe Ana in poduri și drumuri  
iar tot ce exista e înălțat cu brațele noastre 
și toate civilizațiile au tras la fel la jug. 
dacă am înțelege energia din jurul nostru...
— dar munca te tine activ, fit, îți da un scop 
cine nu muncește nici sa nu manance 
ba ar trebui sa fie dati afara din orașe
sa fie luați de pe străzi și tunși,  lunaticii 
sa umble desculți pe la porțile raiului 
sunt ca niște căpușe, lepre, un cancer 
ne vor corupe copiii, elevii, sistemul.
*
—In credința ta am ridicat statui lui Marx și Lenin
am dat stelele și luna pe secera și ciocan
de când lumea asa a fost, energii furate
 — Nu, așa e de când ne-a blestemat Dumnezeu
din spini și pălămidă sa ne câștigam pâinea.
— E doar o poveste prin care, de la Sumer pana azi,
justifica sclavia, caci pământul la dă pe toate, 
el nu știe de economie, el face risipa de lumina 
ca un mar ce-și lasă roadele sa putrezească, 
ca un salcâm ce da nectar fără sa se întrebe. 
am ridicat piramide, am forjat tancuri si tunuri 
din energia cu care se învârte Pământul 
din sacrificiu, din timpul pe care l-am angajat
și pe care îl vindem pe mărgaritare de sticla 
și-am fost mințiți secole, milenii, ca fără munca
nu exista cununa, și nici har, și nici mântuire. 
*
— lasă ca vine Inteligenta și o sa muncească ea
— nu-ti face iluzii, nu vei avea dreptul la timp
vei fi prins in like-uri și subscrib-uri și proteste 
iar dacă nu vei avea nimic de făcut, se va reinventa 
mitul lui Sisif, vei rostogoli atunci bolovani
pentru puncte la promoții, pentru credit social 
vei pedala in centrul orașului pe o bicicleta fără lanț
vei da la vâsle ca sa elimini grăsimea de pe burta
vei aprinde dinamul din roata de la fantana 
timp, timp pentru marile întrebări, nu vei avea
sa te miri și sa te uiți cu băgare se seama la gâze,
pentru a îți ridica noaptea ochii spre stele, niet!

marți

Sfânta Rita de Copenhaga



E o scena memorabila in Oglinda de Tarkovski. Doi oameni privesc cum le arde casa. Nu se agita, nu se zbat și nu se împotrivesc. Oricum nu au ce sa facă. Exista un fel de eliberare după orice despărțire, dacă o privești ca pe o casa in flăcări. Acel sentiment de împăcare cu starea lucrurilor. De fapt, viața, iubirea/focul și vremea nu le putem controla.  Sa le lăsam așadar, sa fie! 

luni

De dragoste bolnava




 

Ars poetica

Toate lucrurile câte exista, vor sa iasă-din-ascundere. Cerbul care se arată dimineața prin ceata copacilor. El nu mai este un Cerb, ci o Apariție. Licuricii, când te întorci seara din pădure. Mistrețul cu colți de argint. Bufnița care apare din senin in mijlocul străzii când conduci. Vulpea care iese din lanul de floare. Dar mai ales, versurile. 

Scoaterea-din-ascundere in poezie e ceea ce numesc viața-sufletului. Cheia prin care toate apar ca fiind-ele-în-trânsele. Nici un lucru nu  apare așa cum este, pentru ca el este cenzurat de realitate. Vedem, dar sensul rămâne opac, ascuns. Aparitia e posibila asemeni unui portal numai prin hierofanie, prin trairea mistica si prin metafora revelatoare. Căci metafora face trimitere dincolo-de-obiect, intru Adevar.

Anotimpul fără de timp






*
[vara se cunoaste 
după numărul bujorilor].

*
O sa fie o vara bună! 
Una din verile acelea 
in care, iubito,
O sa pedalez cu tine, 
 spre asfințitul din tribunele 
Stadionului Municipal
si o sa mâncam
Shaorma cu de toate. 
*
O sa fie vara in care 
n-am sa am butoaie 
sa depozitez peste iarna 
nectarul florilor
zaharisite in borcane 
sa dea pe-afara centrifuga 
de lumina nesfârșitelor 
campuri de vara.
*
Vara in care te aștept
In strada, la poarta 
cu casca și motorul pornit
sa îți asortezi rochițele 
sa te machezi 
sa fugim in My Club
și sa bem socata  
cu petale de trandafiri. 
*
Vara in care o sa ne uite 
pe plaja din Vama 
Sfinții 
cu algele in plete 
încurcate 
cu buzele vineți arse
crăpate de vant 
O sa ne trezim bătrâni
in aceeași letargie 
îmbrățișați 
O sa murim de cald 
în corturi.


 

duminică

De dragoste

M-am rugat pentru mine, cel uitat in târg de tine

Al cui ești, ma? întrebau negustorii de vite 

Sunt fiul ploii, va rog, spuneti, mi-ati văzut oaia?

și...pe Negruzza? la intersecția cu 6 Martie? 

Ehe băiete, ar trebui sa cauți la abator, nu aici 

Văcuța mea pastea iarba la fabrica de cherestea 

De ce n-ai avut grija de ea? întreba Guliman

când am pierdut-o făceam ocolul Pamantului 

in 80 de zile, răspunse Micul Print plangand.

*
                        
Azi m-am rugat pentru copilul care am fost

Sa ii călăuzească pașii, sa ii aduca oile in staul

Sa își găsească drumul... și cheia de la gat...

Căci eu sunt Îngerul lui păzitor,  cel din viitor, 

Doar eu ii cunosc cel mai bine fricile și bucuriile

Ada-l Doamne, prin frunzișul vieții înapoi, acasă! 

Ada-l Doamne, in brațele mele, pana vom fi iarasi 

Așa cum am mai fost, întinși, in pajiștea cu flori

Când timpul nu făcea din noi, muritorii, Îngeri.

sâmbătă

de dragoste


Da, te-am iubit.


ca și cum ar fi fost ultima strada, 

ultima banca, ultimul zid.


Și ningea pe Iuliu Valaori 

pe linia lui 40,

din piata Sf. Vineri pana-n Călărași 

Ningea peste cuvinte

si promisiuni: 

ca ne vom revedea 

pe aceeași strada

ca vom sta

pe aceeași banca

feriți de vant 

ca ne vom saruta iar

lângă acelasi zid

acoperit de semnături. 


Însă ningea peste Viena

Peste aripile avioanelor 

peste zboruri anulate...

Ningea in Milano, îmi arătai 

intr-o poza la Story, 

Ghiceam vremea,  știam tot 

după zâmbetul tau pe Insta

"sunt cu prietenii in oraș"

Îmi scriai in messenger

Și apăreai cu un gay la braț...


Dar eu știam, așa mahmuri cum eram 

Ca nu te puteam saruta decât 

Pe o singura banca, știam...

Ca nu te pot iubi decât 

pe o singura strada, știam...

Ca e prima și ultima data. 


Da, te-am iubit...


pentru toate zborurile anulate

Pentru toate bancile din Cișmigiu 

Si pentru toate zidurile 

Care n-au mai apucat sa spună

povestea noastră. 


Da...te-am iubit.


Pana s-au stins luminile pe strada. 

Pana a venit primul tramvai

Sa te ia din brațele mele. 

S-au deschis usile, toate

Și ai urcat ca intr-un portal

Ca intr-un vis de-o noapte

Petrecuta cu shoturi in club A

erai singura in ultimul vagon 

Dar nu te-ai uitat o clipa 

înapoi...


Ningea in Paris, ningea in Londra 

Ningea pe Calea Călărași

Stiai și tu, știam și eu

Ca fiecare iarna-i tot mai grea, 

tot mai geroasa și mai departe...

de bănci, de zidurile noastre. 

vineri

Scrisori [de dragoste]

Batranul s-a oprit din scris... și ceasul. Ne-a lăsat sa ne imaginam călătoria lui Haiawatha ". El și astazi poate desfășoară in fata ochilor întinsele stepe siberiene. Prin desert caută vulpile roșii. Pe nesfârșitele oceane vânează balene albastre. In jungla își face loc prin întunericul Frunzișului cu maceta, acolo unde numai unii răzbat după mersul ascuns al inimii. 

Ești bine, bătrâne? Ca plâng cuvintele in scrisorile ce n-au mai ajuns la destinație. Dar care destinație, Bătrâne? Care? Când ma gândesc la tine, ma gândesc la Zorba, aia  jucată de morți, undeva pe o plaja pustie. Acolo se împlinesc visele noastre. Acolo se termina și călătoria. Pana atunci, sa rătăcești cu dragostea in plete. Bătrâne, nu mai știu nimic de tine. Au trecut zilele, lunile și apoi anii...

Nu, Bătrâne, nu trecem prin viața, ci trecem prin noi insine. Nu înălțam catedrale, ci gânduri. Nu zidim femeile in betoane, nu ne tatuam pe brat fostele iubiri, dar le păstram mereu aproape de inima. Bătrâne, de când n-ai mai scris, s-a stricat naibii Lumea asta de tot. Rămâi acolo, oriunde ai fi, aici nu mai e loc de idealiști, de visători, de romantici. 

P.S.

Penelopa a lăsat de mult acul și pânza. Dansează lasciv in fața obiectivelor cu un Kalașnikov intre genunchi. Si e beata de sânge...



joi

Un dezertor


*

M-am gândit așa, ca unele cuvinte nu sunt împlinite dacă nu au o voce, cum nici gândurile nerostite. 

luni


 

Caut un OM

Am obiceiul, înainte de culcare sa citesc bloguri. De cele mai multe ori nu comentez. Mai ales ca multe bloguri sunt inactive de ani de zile. Ma fascinează călătoria asta ca atunci când eram copil și exploram ruinele Sân Nicoara, zidurile cetății Poienari, vechea fabrica abandonată și zonele industriale cu furnale, gara cu vagoane. 


E ceva romantic in ruine, la fel ca in blogosfera. Ca si cum as fi singur, noaptea, intr-un muzeu al sufletului. Și ma întreb: de ce aceasta Lume? De ce dispar sufletele si rămân doar ruinele? Aici e un oraș abandonat. Aici a fost candva o lumina aprinsa. Paradoxal, in sfera blogului a rămas sufletul captiv și a dispărut Templul. Iată de ce caut un OM. 


Ma mai fascinează trairea, ceea mai naiva si autentica trăire. De-aia pe bloguri încă găsesc vise, speranțe si iluzii. Ce îl face pe om sa își părăsească la un moment dat proiectul, sistemul de iluzii, rămâne un mister pentru mine. Sunt singur in acest muzeu al sufletelor uitate. Ma plimb nestingherit. Căci nu exista paznici de noapte. Ci doar somnul. Când vine. Sunt eu cu lumea pe care am cunoscut-o și care încă ma fascinează. Lumea interioara.


              

duminică

Poem in IV acte

I
Puisorii tai cuminți și calzi, prea fericita,

iubibilă fata, suferă de plictisul zilei 

de neatinsul florilor și-a norilor

timizi ca niște omizi, retrase-in cupe roze 

din care sorb beția nemuririi

și-a tinereții fără Bătrânețe voluptate. 

II

Si cantul tau îmi gâdila genunchiul 

joaca pe spinarea meu de bou nătâng

ciucuri sa-mi atarni in coarne, chiloței 

dantele roz si albe, eșarfe si cearșafe moi.

tine de un colț plapuma și perna, ma rogi,

sa prindă forma iubirii noastre peste noapte 

sa schimbe aerul și vremea, sa creasca ziua.  

III

...păpușeste-le Doamne, sa păpușesc as vrea !

cu evlavie, ca aluatu-n cozonaci de Pasti 

pan' s-or umfla a puișorilor pisici lehuze 

si din statuia mea de Bou, sa plămădesc

o amintire, când încă nu ma pipăise zeii

și nu știam ce-nsemnă nemurirea. 

IV

Tron de prințesa, interesantă fata, originala

vino sa îți impart parul in doua ape, 

sa facem un acoperiș din el și-o casa

in care sa îmi ascund ochiul lacom 

gândurile între rugacii tai de catifea 

sa-mi odihnesc as vrea, Tristețea 

cuibare sa îmi fac din ei ca păsările oarbe 

sa-mi cada grele seara peste gene, egale

izbindu-se de visele mele, deșarte amintiri.


de dragoste

Lumina ia forma copacului, 
apoi a frunzelor, 
si-a fructelor in pârg.

Dar dragostea mea ia forma palmelor, 
forma ochilor tai verzi, 
rotunjimea sânilor. 

Prin noi se întâlnește copacul 
cu atingerea palmelor,
ochii frunzelor, 
rodul sânilor. 

 [păpușelelor]

sâmbătă

Psalm


[***]

Putin din gustul unui mar, 
din mirosul unei flori,
din acordul unei chitari,
când ne e foame 
ne treci o ciorba calda pe sub nari 
ce am avut si ce am pierdut,
ca sa te iubim cu-atat mai mult.
Ne trimiti durerea, ca sa pretuim viata
Si moartea? 
Devine dorinta de tine, 
Dumnezeule! 

te iubim ca trebuie
te iubim ca asa e frumos
te iubim in ciuda asteptarilor tale
te iubim pt ca tie iti plac copiii cuminti
te iubim chiar daca nu avem motive sa te iubim.

Nu ne mai speria cu moartea, Doamne, 
ca oricum te iubim...



P.S.  Am editat poezia, nu știam ca o arunca in fruntea postărilor. Nu-i rău sa mai ma întâlnesc cu vechile frământări si comentatori.  

vineri

Crez

Trei sunt cei care mărturisesc 

despre mine in ceruri, 

ba încă patru: 

Blaga, Nichita și Arghezi. 

Blaga 80%, Arghezi cu psalmii 20% 

restul e balastru.

Nichita mai aproape de inima mea 

ca de o frunza. 

Și nesperatul, Eminescu. 

Dar nu tânărul, stângaci.

Ci Batranul Eminescu, 

începând cu '78-'79. 

genial in '83

ma încânta in sonete și iubiri

demodate. 


*


" Un cer de stele dedesupt/ deasupra cer de stele" 

" Și vremea-ncercă in zadar/ din goluri a se naște" 

joi

In Anticamera am practicat sinceritatea pana la sânge. Prefer literatura proasta, dar care vine din trăire pura. Sentimentalismului siropos al junelor cu parul roș'. Sunt un vampir ce se hrănește din patimi, fericiri si din trăiri nevinovate. 

Ma înconjor in rochii albe, in perle și turbane. Si ma învârt ca un sufit in cerc pan' la cer și înapoi la Dumnezeu. Cercul se Închide. Ma strânge. Ochii mi se închid... Rămâne punctul in care sa-mi înfig crucea: pe-aici a fost si s-a învârtit un Om. 

https://youtu.be/VS-_Hf4nCmo?si=LDUH4JeYDKlagG4H

Cântec







Iubitule, pune-ti capul
pe pântecul meu!
Aici s-a născut veșnicia
si toaca, și moara, 
și fântâna din care bei. 
aici e pământul, 
din care îți creste 
mormântul. 

*




 

miercuri

Doina de jale

Suna drujba-n departare...
Drumu-i lung, gara-i departe.

Suna drujba, suna-a jale...
Trunchiu-i gros, copacul mare. 

Suna drujba viers cu foc...
Când s-adorm si când sa joc.

Suna drujba, suna la hotare...
Vrăjmășie intre popoare. 

Suna drujba, suna din motoare 
Drumu lin... din cimitir la vale. 

Suna, suna pan' te-or plânge florile,
Și ti-or duce dorul privighetorile. 


o chema Andreea

Erau doi. Îmbrăcați in negru și cu parul care le acopera o parte din frunte și ochiul stâng. El purta brățări și blugi rupti prinsi cu ace de siguranța. Ea avea buzele negre, tricouri negre, și la gat o curea cu tinte. Erau EMO. Un fel de a spune ca erau in depresie. Se țineau de mâna tot timpul. Stateau in aceesi banca și își vedeau de viața lor. Rar interacționau cu alți colegi. Iar colegii ii tolerau ca pe un mobilier. 

Cand chiuleau petreceau ore nesfărșite la Gara in Pub. Parintii ii lasau sa doarmă împreuna, lucru rar la vârsta aceea printre elevi. Aveau camera lor întunecată plină cu postere și cduri in voga. Puneau o muzica trista, se întindeau pe jos cu fata la tavan și se prindeau de mâna, ca și cum ar fi fost gata de o săritura in Neant. Nu, nu se iubeau așa cum toți credeau și își imaginau: rough.  

Au avut o dat o tentativa eșuata de a face sex. De atunci dormeau îmbrățișați, intr-o îmbrățișare prin care își întâlneau traumele. Si in acea durere a recunoașterii in celalalt, se prefigura o înțelegere cu mult mai mare a vieții. In acea depresie exista o înălțare, ceva sublim, greu de explicat. Când Suferințele erau aduse in punctul lor maxim se întâmpla minunea: atunci se amestecau și se ridicau in piruete ca un dans al nunții. Pe sub usa întunecată a dormitorului, ieșea o lumina stranie, care pulsa in afara, prin crăpături, printre perdelele ferestrelor. 






O chema Andreea. Prima mea iubire. 


Doina

Lo lo le hliuuu. Lehliu! Lehliuuu
Făcut sa treci și niciodată sa te opresti 
Lo lo le hliuuu, Lehliule Gara
Trec vagaone nesfărșite către nu știu ce doruri 
Lo lo le hliu, Lehliu, Lehliu
prins între doua Lumi
nici prea departe, nici prea aproape
de patima iubirilor, anilor...
Lo lo Lehliu, Lehliule Gara
Daca ai sti tu unde sfârșește calea înfierată 
Te-as numi atunci, acasă!
Lo lo Lehliule, ești doar o statie fără speranța.
Prin tine trec vise 
Spre tărâmuri albastre, spre piscuri înalte.