vineri
joi
Arta poetica
M-am gândit ca nu am scris niciodată o poezie despre luna. Ce poet e ăla care nu scrie despre Luna? Eu sunt mai de graba un prozator in versuri. Diferența o da o oarecare Așezarea in pagina și ritmul interior, intensitatea trairilor. Sigur, îmi plac gândurile care rimează cu norii.
Nu sunt împotriva poeților cu carnet la Uniunea Scriitorilor. Nu sunt nici împotriva figurilor de poet șmecher cu tatuaje de penitenciar. Nu scriu împotriva vântului și nici a vremii. Așa ca nu am orgolii. Scriu întâmplări dincolo de ce văd și ce trăiesc.
Metaforele îmi plac. Dar trairea nu are nevoie de prea multe zorzoane. Nu cunosc decât o singura porunca: Sa nu minți! Sunt versuri care suna frumos dar degeaba dacă sunt neadevărte. Dacă ai ceva de zis, poți sa o zici pur și simplu, fără sa folosești jargonul poeților contemporani.
In orașul meu a fost poate cea mai mare fabrica de portelan. Și acum bibelourile cu stanță de Curtea de Arges sunt la mare cautare. De aici și plăcerea asta arheologica, de a caută printre gunoaie. Bine, mama e experta. A devenit atât de încrezătoare încât nu de putine ori am mâncat din gunoaie. Asa a înțeles ea ca e bine sa ne vaccineze. Cu portocale și banane pe care le tăiam pe jumătate a alegem partea buna a lucrurilor.
Se întâmpla ca, multe farfurii, cești, vase, bibelouri sa iasă cu defecte, pe care noi nu le vedeam, dacă nu erau puțin ciobite. Defectul e in ochii privitorului. Așa cum in arta japoneza un obiect perfect trebuie ciobit, căci doar așa se distinge, tot așa și noi căutam sa distingem in muntele de portelan, un inger cu aripa intacta, un pitic vesel, o balerina care nu și-a scrintit ambele glezne prea subțiri, prea firave...
Căutătorii de vise.
De dragoste. Intr-o zi de joi.
miercuri
Playlist
luni
vineri
De dragoste
Astăzi ești atât de frumoasa. De ce nu te văd in fiecare zi așa? Știu, pentru ca ochii mei sunt deschiși prea mult spre interior. Astăzi cerul este atât de luminos. De ce nu văd cerul așa cum este? Știu, pentru ca îmi caut prea des mormântul in pământ. Astazi vantul îți poarta cuvintele de pluș. Pentru ca văd in nori, umbrele, stările mele efemere. Astăzi ti-am făcut o poza când dormeai, pentru ca ești atât de frumoasa...
Ești frumoasa când îți dai parul după ureche
Ești frumoasa când îți tragi suvitele din gura
Ești frumoasa când inchizi ochii și Zâmbești
Ești frumoasa când știi cât de frumoasa esti.
Esti frumoasa cand întinzi obrazul așteptând
Dacă nu te pup eu, măcar sa te mângâie vântul
Ești frumoasa când citești și miști in șoaptă buzele
Ești frumoasa când iubești in onduiri de coapse
Ești frumoasa când tii in palmă sânul tău stâng
Ești frumoasa când îți musti buza și te strâmbi
Ești frumoasa cu pistrui pe fata, stiu ca nu ma crezi.
Ești frumoasa când plângi pentru dreptul furnicilor
Pentru ca numai tu poți înțelege nedreptățile sociale
Ești frumoasa ca Frida Kahlo cu sprâncenele unite
Atunci când dai mâna tu cu tine si cravata cu rochița
Ești frumoasa când nu mai știu care ești tu și care eu
Când nu mai știu ce sex avem, ce durere, ce gust...
joi
Întâmplare
miercuri
in Forja lui Hades
marți
E o scena memorabila in Oglinda de Tarkovski. Doi oameni privesc cum le arde casa. Nu se agita, nu se zbat și nu se împotrivesc. Oricum nu au ce sa facă. Exista un fel de eliberare după orice despărțire, dacă o privești ca pe o casa in flăcări. Acel sentiment de împăcare cu starea lucrurilor. De fapt, viața, iubirea/focul și vremea nu le putem controla. Sa le lăsam așadar, sa fie!
luni
Ars poetica
Toate lucrurile câte exista, vor sa iasă-din-ascundere. Cerbul care se arată dimineața prin ceata copacilor. El nu mai este un Cerb, ci o Apariție. Licuricii, când te întorci seara din pădure. Mistrețul cu colți de argint. Bufnița care apare din senin in mijlocul străzii când conduci. Vulpea care iese din lanul de floare. Dar mai ales, versurile.
Scoaterea-din-ascundere in poezie e ceea ce numesc viața-sufletului. Cheia prin care toate apar ca fiind-ele-în-trânsele. Nici un lucru nu apare așa cum este, pentru ca el este cenzurat de realitate. Vedem, dar sensul rămâne opac, ascuns. Aparitia e posibila asemeni unui portal numai prin hierofanie, prin trairea mistica si prin metafora revelatoare. Căci metafora face trimitere dincolo-de-obiect, intru Adevar.
Anotimpul fără de timp
duminică
De dragoste
sâmbătă
de dragoste
Da, te-am iubit.
ca și cum ar fi fost ultima strada,
ultima banca, ultimul zid.
Și ningea pe Iuliu Valaori
pe linia lui 40,
din piata Sf. Vineri pana-n Călărași
Ningea peste cuvinte
si promisiuni:
ca ne vom revedea
pe aceeași strada
ca vom sta
pe aceeași banca
feriți de vant
ca ne vom saruta iar
lângă acelasi zid
acoperit de semnături.
Însă ningea peste Viena
Peste aripile avioanelor
peste zboruri anulate...
Ningea in Milano, îmi arătai
intr-o poza la Story,
Ghiceam vremea, știam tot
după zâmbetul tau pe Insta
"sunt cu prietenii in oraș"
Îmi scriai in messenger
Și apăreai cu un gay la braț...
Dar eu știam, așa mahmuri cum eram
Ca nu te puteam saruta decât
Pe o singura banca, știam...
Ca nu te pot iubi decât
pe o singura strada, știam...
Ca e prima și ultima data.
Da, te-am iubit...
pentru toate zborurile anulate
Pentru toate bancile din Cișmigiu
Si pentru toate zidurile
Care n-au mai apucat sa spună
povestea noastră.
Da...te-am iubit.
Pana s-au stins luminile pe strada.
Pana a venit primul tramvai
Sa te ia din brațele mele.
S-au deschis usile, toate
Și ai urcat ca intr-un portal
Ca intr-un vis de-o noapte
Petrecuta cu shoturi in club A
erai singura in ultimul vagon
Dar nu te-ai uitat o clipa
înapoi...
Ningea in Paris, ningea in Londra
Ningea pe Calea Călărași
Stiai și tu, știam și eu
Ca fiecare iarna-i tot mai grea,
tot mai geroasa și mai departe...
de bănci, de zidurile noastre.
vineri
Scrisori [de dragoste]
Batranul s-a oprit din scris... și ceasul. Ne-a lăsat sa ne imaginam călătoria lui Haiawatha ". El și astazi poate desfășoară in fata ochilor întinsele stepe siberiene. Prin desert caută vulpile roșii. Pe nesfârșitele oceane vânează balene albastre. In jungla își face loc prin întunericul Frunzișului cu maceta, acolo unde numai unii răzbat după mersul ascuns al inimii.
Ești bine, bătrâne? Ca plâng cuvintele in scrisorile ce n-au mai ajuns la destinație. Dar care destinație, Bătrâne? Care? Când ma gândesc la tine, ma gândesc la Zorba, aia jucată de morți, undeva pe o plaja pustie. Acolo se împlinesc visele noastre. Acolo se termina și călătoria. Pana atunci, sa rătăcești cu dragostea in plete. Bătrâne, nu mai știu nimic de tine. Au trecut zilele, lunile și apoi anii...
Nu, Bătrâne, nu trecem prin viața, ci trecem prin noi insine. Nu înălțam catedrale, ci gânduri. Nu zidim femeile in betoane, nu ne tatuam pe brat fostele iubiri, dar le păstram mereu aproape de inima. Bătrâne, de când n-ai mai scris, s-a stricat naibii Lumea asta de tot. Rămâi acolo, oriunde ai fi, aici nu mai e loc de idealiști, de visători, de romantici.
P.S.
Penelopa a lăsat de mult acul și pânza. Dansează lasciv in fața obiectivelor cu un Kalașnikov intre genunchi. Si e beata de sânge...
joi
Un dezertor
*
M-am gândit așa, ca unele cuvinte nu sunt împlinite dacă nu au o voce, cum nici gândurile nerostite.
luni
Caut un OM
Am obiceiul, înainte de culcare sa citesc bloguri. De cele mai multe ori nu comentez. Mai ales ca multe bloguri sunt inactive de ani de zile. Ma fascinează călătoria asta ca atunci când eram copil și exploram ruinele Sân Nicoara, zidurile cetății Poienari, vechea fabrica abandonată și zonele industriale cu furnale, gara cu vagoane.
E ceva romantic in ruine, la fel ca in blogosfera. Ca si cum as fi singur, noaptea, intr-un muzeu al sufletului. Și ma întreb: de ce aceasta Lume? De ce dispar sufletele si rămân doar ruinele? Aici e un oraș abandonat. Aici a fost candva o lumina aprinsa. Paradoxal, in sfera blogului a rămas sufletul captiv și a dispărut Templul. Iată de ce caut un OM.
Ma mai fascinează trairea, ceea mai naiva si autentica trăire. De-aia pe bloguri încă găsesc vise, speranțe si iluzii. Ce îl face pe om sa își părăsească la un moment dat proiectul, sistemul de iluzii, rămâne un mister pentru mine. Sunt singur in acest muzeu al sufletelor uitate. Ma plimb nestingherit. Căci nu exista paznici de noapte. Ci doar somnul. Când vine. Sunt eu cu lumea pe care am cunoscut-o și care încă ma fascinează. Lumea interioara.
duminică
Poem in IV acte
de dragoste
sâmbătă
Psalm
Putin din gustul unui mar,
din acordul unei chitari,
ne treci o ciorba calda pe sub nari
ce am avut si ce am pierdut,
ca sa te iubim cu-atat mai mult.
Ne trimiti durerea, ca sa pretuim viata
Si moartea?
te iubim ca trebuie
te iubim ca asa e frumos
te iubim in ciuda asteptarilor tale
te iubim pt ca tie iti plac copiii cuminti
te iubim chiar daca nu avem motive sa te iubim.
Nu ne mai speria cu moartea, Doamne,
vineri
Crez
Trei sunt cei care mărturisesc
despre mine in ceruri,
ba încă patru:
Blaga, Nichita și Arghezi.
Blaga 80%, Arghezi cu psalmii 20%
restul e balastru.
Nichita mai aproape de inima mea
ca de o frunza.
Și nesperatul, Eminescu.
Dar nu tânărul, stângaci.
Ci Batranul Eminescu,
începând cu '78-'79.
genial in '83
ma încânta in sonete și iubiri
demodate.
*
" Un cer de stele dedesupt/ deasupra cer de stele"
" Și vremea-ncercă in zadar/ din goluri a se naște"
joi
In Anticamera am practicat sinceritatea pana la sânge. Prefer literatura proasta, dar care vine din trăire pura. Sentimentalismului siropos al junelor cu parul roș'. Sunt un vampir ce se hrănește din patimi, fericiri si din trăiri nevinovate.
Ma înconjor in rochii albe, in perle și turbane. Si ma învârt ca un sufit in cerc pan' la cer și înapoi la Dumnezeu. Cercul se Închide. Ma strânge. Ochii mi se închid... Rămâne punctul in care sa-mi înfig crucea: pe-aici a fost si s-a învârtit un Om.
Cântec
miercuri
Doina de jale
o chema Andreea
Erau doi. Îmbrăcați in negru și cu parul care le acopera o parte din frunte și ochiul stâng. El purta brățări și blugi rupti prinsi cu ace de siguranța. Ea avea buzele negre, tricouri negre, și la gat o curea cu tinte. Erau EMO. Un fel de a spune ca erau in depresie. Se țineau de mâna tot timpul. Stateau in aceesi banca și își vedeau de viața lor. Rar interacționau cu alți colegi. Iar colegii ii tolerau ca pe un mobilier.
Cand chiuleau petreceau ore nesfărșite la Gara in Pub. Parintii ii lasau sa doarmă împreuna, lucru rar la vârsta aceea printre elevi. Aveau camera lor întunecată plină cu postere și cduri in voga. Puneau o muzica trista, se întindeau pe jos cu fata la tavan și se prindeau de mâna, ca și cum ar fi fost gata de o săritura in Neant. Nu, nu se iubeau așa cum toți credeau și își imaginau: rough.
Au avut o dat o tentativa eșuata de a face sex. De atunci dormeau îmbrățișați, intr-o îmbrățișare prin care își întâlneau traumele. Si in acea durere a recunoașterii in celalalt, se prefigura o înțelegere cu mult mai mare a vieții. In acea depresie exista o înălțare, ceva sublim, greu de explicat. Când Suferințele erau aduse in punctul lor maxim se întâmpla minunea: atunci se amestecau și se ridicau in piruete ca un dans al nunții. Pe sub usa întunecată a dormitorului, ieșea o lumina stranie, care pulsa in afara, prin crăpături, printre perdelele ferestrelor.
O chema Andreea. Prima mea iubire.