*
Nu fac altceva decât sa ma ascult.
Am reușit sa fac duș. După trei zile si trei nopti în care abia ca am ieșit din casă. Febra creației încă e acolo.
Acum ma uit ca un demiurg în ziua de Sabat la ce-a ieșit. Totul e bine.
După ce am închis o etapa cu proza realist fantastică , credeam ca mi-am îndeplinit menirea. Se pare ca nu am spus tot.
Sfârșit de August,
binecuvintează roșiile
în piețe
Vinetele, ardeii și fagurii
de miere
Sfârșit de August
Încearcă-ne norocul serilor
de vară
în strănutul de ambrozie
În grăunțe de polen.
Sfârșit de August,
ești începutul unei amintiri
Cu trei răsărituri
de Sori.
Ce privilegiu sa pot da glas muzicii din mine, sa nu ma mai simt mai prejos de trăirile mele din lipsa de cuvinte. E un mare privilegiu. Și nu exista bogăție mai mare, decât sa privesc în mine. La cel ce am fost înainte de a fi.
Ceea ce a reușit psihologia moderna [era nevoie] a fost sa interiorizeze răul, sa îl aducă undeva din afară noastră în noi. Nu mai era un drăcușor care sa ne spiteasca, ci impulsurile noastre primare.
Astfel rău e în fiecare ca o forță latentă. Prezent chiar și în omul Sfânt care si-a reprimat prin asceză acest potențial. Experimentele lui Filip Zimbardo, Milgram, Hanna Arendt, Jung au demonstrat ipoteza asta.
Și totuși, chiar dacă răul poate fi explicat, el nu e de natură psihologică. La fel cum nici dragostea nu poate fi explicata doar prin formule chimice sau complexul de atașament, pur determinism.
Exista în aceste forte o dimensiune transcendentală care nu poate fi explicata prin rațiune. Pentru ca rațiunea are limitele ei. Și atunci, pe lângă psihologie, intervine dimensiunea spirituala a contrariilor. Liberul Arbitru.
Ma tem ca vom trece plin Valea Umbrelor, altfel nu îmi explic Lumina care se naște în noi. Ca orice naștere, există dureri și riscuri. Pentru ca unde e multă durere e și mult Har Divin.
Încă din pandemie a început sa fie tot mai evident acest război între două forțe nevăzute. Putem acum sa dam glas iubirii sau poate sa potențam forțele distrugerii.
Limitele noastre au fost dezlegate. Vom cunoaște sublimul sau decăderea?
"Suntem în zi, suntem în tine, Elohim".
L. Blaga
Uneori îmi vine sa ma închid în Anticamera cu zilele, atâta trăire am strâns în mine! Și nu as vrea sa fiu copleșit de acest foc, pentru ca totuși, trebuie sa îmi plătesc facturile, sa fac duș și sa mănânc din când în când.
Cele mai multe versuri nu sunt făcute pentru a fi cântate. Ele trebuie să fie recitate rostite. A rosti însemna a întemeia.
Copilul dumneavoastră mănâncă litere. Asa am fost prezentat la ședințele cu părinții. Da, îmi plac literele, cuvintele , ma entuziasmează atât de tare încât îmi vine sa mănânc un punct, o virgula, un i din inimă .
Ma îmbăt, nu de vin, ci de sentimentul acesta al regasirii înainte de termen. Ne-am îmbrățișat, ne-am felicitat și ne-am iertat. Am trecut împreună prin această Lume. Și am ieșit învingători. Fiecare interpretandu-si rolul magistral. Si nu exista altă scenă, decat cea a sufletului meu îmbătat de acesta dragoste.
O fotografie încremenită timp de 35 de ani. Dintr-odată ne relaxam mâinile, brațele și zâmbim ușurați ca fotograful a apăsat pe tragaci. Pentru ca 2025 e anul in care vrăjile au fost dezlegate.
.mulțumesc
Doamne.
pentru viata mea
.simplă
ca am un televizor
.plat
și un frigider
.defrost
.multumesc
pentru iubirea
.ta
nici prea mare
dar nici
.mica
pentru centrala
de .7 ani
ieșită din garanție
și mai ales
.multumesc
pentru reducerile
de seara
Mă strecor prin viață
asa cum se strecoară
scuterul printre mașini.
Nu vreau nici mai mult
nici mai puțin.
Average.
Trebuie sa ajung la media
iubirilor mele.
Și viata asta
nu e lipsita de sens.
Ba din contra.
În mine exista energia
unui tsunami.
Toate valurile mele sunt
interioare.
Numai un Elefant poate simți
dezastrul unui cutremur
în larg.
Sunt mediocru.
Adică rapoartele mele chimice
s-au maturizat,
fără sa lase tatuaje
infantile, penibile,
clasice.
Certurile mele
nu mai sunt nici cu destinul,
nici cu Dumnezeu.
Nici măcar cu autoritățile.
Încerc doar sa găsesc un loc
de parcare.
Un loc în care sa nu îmi iau
amenda.
Cer prea mult de la viața?