Sunt zile. Și nopți. 

Sunt zile pentru care nu trebuie sa plătesc cu fericirea. Sunt nopți mai pline ca Luna. Mai calde ca August. Mai coapte ca pâinea. Sunt nopti in care încep sa cred in stele și in semne. Caci atunci se zămislesc pruncii. Îmi zambesc vecinii complice ca și cum ar cunoaste un Adevar pe care eu nu îl cunosc. 

O zi in care bucătăria miroase ca la Mamare la Vâlcea, coji de pepenoaica și semințe coapte in tava. O după-amiaza cu pescăruși. Cu croncănit de ciori. Cu zgomot de tramvai. Cu somn desprins din coasta lui Adam. Cu Venus privindu-l pe Apolo din tabloul lui Botticelli. Cu apusul in perdele. Cu bale ce se scurg pe sânul ei lăsat. Cu zumzet de Albina in jurul micului dejun.  

Marea pare atât de aproape in orașul asta.  Și anticipez plimbările de seara. Terasele de pe Mântuleasa și Plantelor. Fântânile arteziene. Zgomotul motorinelor. Savoarea cartofilor prajiti. Cum pulseaza viața! Ca o zbatere. Ca o căprioară ce renunța la lupta și se lasă prada.  Căci aici este tot secretul.  Abandonul lui Apolo, somnul lui Adam și zbaterea căprioarei.