Încă din cele mai vechi timpuri
Când oamenii umblau desculți
(toti practicau nudismu pe atunci)
am întrebat pietrele, copacii,
păsările
Dacă te-au văzut cumva umblând
Printre frunzele copacilor,
pe ape si-n Văzduh.
Dar lebedele erau tăcute
Si Frumusețea lor
O amintire
Si plopii își frământau frunzele
la amiaza
și apele se tulburau prin bălți
caci prin crang trecea
chiar Sfântul Duh
cu ochii închiși
îmbătat de Lume
Pipăind drumul spre tine, Elohim
l-am doborât din Cer,
grămada
Si i-am cioplit un chip de lut
cu ochi, urechi si gura
ca sa-l întrebam de tine, Elohim
Am răscolit pământul
Si l-am turnat in chipul unui bou
I-am agățat belciug, cercei in coarne
Si l-am întrebat de Tine, Elohim!
Dar boul nu făcea decât
Sa pasca iarba si nările lui,
o amintire a primelor, primelor
noastre zile.
Plictisiți și obosiți de Marile
Întrebări
ne-am făurit din bobul de nisip
Un Cip
Prin care sa întrebam oracolul
De sub Ocean, de tine, Elohim
Si in oglinda neagră
Ca intr-un glob de vrăjitoare
Ti-am văzut chipul
Erai in noi, mereu, plângeai
Te întristai, râdeai
Dădeai examene de admitere
La facultate, picai la Bac
Conduceai mașina pe-autostrada
Și te îndrăgosteai ca orice fata
Prima data de-un derbedeu
Și după ce-am crezut ca te-am găsit
In bobul de nisip
Am început sa pastem iarba iar
Ca boul.
Abisul din tine era, Doamne,
Mult prea mare.
Singuratatea și Frumusețea Ta
Mult prea grele.
Atunci am tras din priza toți
Dumnezeirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu