Presimțire

Parca nici zilele bune nu sunt de dorit

Ca atunci când ma trezeam dimineața 

 

si mama la cișmea spala rufele cântând:

La cele țărmuri, dincolo de rău...

Era prea frumos, era prea normal 

nu trebuia sa îmi dau silința, nu trebuia 

sa fac nimic sa ma numesc copilul Tau.

Așa derutat nu știam ce sa mai cred.

Ma duceam in pod și îmi prindeam 

degetele in vechea tejghea de lemn 

Fiindca îmi repetam ca un obsedat:

Dumnezeu nu trebuie cumva sa uite

de durerile noastre nici un moment.

Sa nu ne dea prea multe zile senine 

Iar presimțirea asta de sfârșit de vara 

ma nelinistestea, ma obișnuise cu lenea 

Doar broaștele mai chemau furtuna 

Peste zilele mele pline, egale și senine. 

*

Astăzi mi-am prins un deget in usa 

Ca sa nu ma mai urmărească vina

Ca am umblat iar gol ca un netrebnic 

prin grădinile Tale, prin cerul Tau.

 

Astăzi mi-au căzut dinții de lapte 

cu care am supt la țâța nemuririi 

am poftit la fericirile Tale deșarte, 

si am ajuns sa cred ca sunt etern

Fără început și fără sfârșit, același  

așa cum sunt campurile mele de rapița 

ca orzul frământată de vant, ca cerul 

înnorat la Orizont, mereu prea departe.