Nostalgia (paradisului pierdut)

Intr-o zi de Mare Sărbătoare 

La răsăritul celui dintâi Soare 

imi aduc bine aminte 

Ca și cum nu s-ar fi întâmplat 

cu 7485 de ani in urma 

Pentru ca femeile, 

cumințeniile pamantului 

așteptau ca cloșca pe oua 

cu respirația din ce in ce mai greoaie 

vânturile de vest care aduceau 

valurile de toamna 

cerul se întunecoase la miazănoapte 

De nori negri prevestitori 

Ce ar fi putut sa atraga după sine 

furtuna care sa le spele 

de pământul ce prinsese 

o crusta și care 

le zbârcise pielea și tinerețea 

eu priveam satul 

de pe înălțimile falezei, unde 

bătrânii își întindeau la uscat 

mrejele 

Un loc ciudat și mai puțin cunoscut 

ca o mahala 

care te atragea prin haosul culorilor 

Și al mirosurilor curioase 

de mâl și alge, 

de peste, de ulei rânced 

și de tot felul de prăjeli

de unghii arse, de carne pârlita

de cheratina și de urina.

Inima îmi bătea tot mai tare 

Curios din fire

Nu ma puteam abține sa nu trec 

dincolo de Hotar 

Unde statea aproape sa cada o poarta 

veche si scorojită 

ce delimita uscatul de apa, 

Plaja de Mare 

și pe care scria, nu știu de ce

Accesul strict interzis peroanelor 

neautorizate!

Și recunosc, in Paradis, nu exista 

un loc mai fascinant 

Ca cel de la marginea hotarului.

* 

Era intr-o zi de mare Sărbătoare 

Îmi aduc bine aminte, 

căci era timpul

celui de-al doilea răsărit de Soare

Sau dacă vrei sa privești 

lucrurile 

asa cum le privesc eu acum 

cu nostalgie 

Era mai de graba apusul primului 

răsărit de Soare 

Cand bătrânii își fumau linistiti

Piple cu frunze uscate, frunze alese 

de Baobab pe care 

Veverițe și pisicuțe se cățărau 

De jur împrejurul trunchiului 

a cărui grosime avea, 

nu exagerez, 

exact douăzeci și patru de brațe 

vanjoase 

Era o zi de mare Sărbătoare 

îmi aduc bine aminte ca și cum 

Totul s-ar fi întâmplat, nu in vis

Ci aievea, chiar ieri 

la Răsăritul celui de al treilea Soare 

când m-am aventurat iar 

Atras de acel miros de carne 

Si friptane, de sânge 

de sudoare și de transpirație 

Cand m-am decis sa trec Hotarul

dincolo...

Unde nu putea fi decât viața oarba 

Neîmblânzita de copitele 

Cailor de lupta 

Unde nu putea fi decât puterea  

bratelor cu care 

prindeam juninca de coarne 

Voința mea sălbatică cu care trezeam

Ursul din hibernare

cu care am scos lupii din întunericul 

pădurii 

și le-am dat sa-mi manance 

din palme 

Era voința mea cea puternica 

care ma domina 

Care privea încă o data de pe înălțimi 

satul din vale 

Căci numai eu cunosteam, 

de aici, de sus

Iubirile omului și linistea lui 

de veacuri 

Numai eu recunoasteam in sat

Paradisul pierdut. 

Numai eu îl vedeam, pentru ultima data

In linistea iubirii Sale

Căci ceva se schimbase iremediabil 

in mine, ca o cădere 

Ceva ma atrăgea spre adâncuri, 

dincolo de Vama

Dincolo de poarta ce mi se deschidea

ca o vraja a Marii...